Dar să mai şi spui, măi Mircea…


Se practică. Oamenii sunt dornici de câştiguri facile, fără muncă şi fără bătaie de cap. Unii joacă poker, alţii au căzut în capcana jocurilor piramidale, alţii au pus botul la Bingo. Sunt unii care, în afară de 6 din 49 sau Pronosport au şi varianta pariurilor sportive. Unii cu succes, alţii ca Mircea Badea.

Care Mircea Badea – Limbilingus (nu, n-o fericeşte pe Brumă cu vreun cunnilingus, nu de-aia l-am poreclit aşa, ăla e apanajul bărbaţilor adevăraţi) a jucat şi el la pariuri pe Bute. Şi a pierdut odată cu boxeorul. Dar în vreme ce gălăţeanul a avut soldă două milioane de dolari (sau 1,2 după alte surse), Bădiţă a pierdut vro 15000 de lei. Pe care cică îi pariase – zice sclavul de profesie – ca mai apoi, din eventualul câştig, să doneze unei case de copii, parcă.

Păi băi filantropule – pupincurotropule, dacă vrei să faci un act de bine nu te apuci să joci la pariuri, adică eventuali bani nemunciţi să dăruieşti, ci bagi mâna în buzunar şi dai ceva, dar atenţie!!!, fără să baţi toba prin sat c-ai făcut şi tu ceva bun pe lume. Altminteri eşti la fel de ţăran prost precum Gigi. Gigi Becali, un fel de Mircea Badea mai fără şcoală, dar cu ceva mai mulţi bani.

Dar dacă totuşi ai comis-o, adică ai luat-o la muie, mai pe româneşte, şi mai precis – ţi-ai tras-o singur, taci ca peştele-n conservă, nu te apuci să mai mănânci căcat prin sat. Dar prostul nu se simte bine până nu dă el de veste lumii întregi cât de fafanac a fost. Cu toţii avem remuşcări când luăm clanţă, şi vrând-nevrând povestim păţania cuiva, măcar pentru descătuşare, dar aşa mai cu perdea. Mirciulescu a decis să fie prost până la sfârşit şi a anunţat gradul său maxim de prostie în însăşi emisiunea-i proprie. Bravos, Mircea! Poporul te salutant! Ai demonstrat, în sfârşit, ceea ce te chinui de ani de zile să ascunzi: că eşti prost.

Umorişti


Să fac aşa, o clasificare. Că, normal, sunt de mai multe feluri.

Îi admir pe cei ce ştiu bancuri. Da, aşa zic şi eu. E mai important să le ştii decât să le povesteşti. Îi respect foarte mult pe cei ce sunt adevărate enciclopedii de bancuri. Eu nu pot, pur şi simplu n-am ţinere de minte la bancuri. La altele oi avea, dar la astea nu.

Dar meseriaşi sunt cei ce spun bancurile într-un mod artistic, actoricesc. Cei care fac dintr-o poantă de doi lei atracţia serii. Cei ce spun o glumă atât de bine încât fac întreaga audienţă să râdă cu cârcei la obraji. Aici e adevăratul talent.

Un umor bun aduc şi cei ce povestesc cu har. Aceia ce narează o chestie haioasă atât de comic, încât simţi că parcă eşti acolo, la locul faptei. Povestitorii de meserie fac în aşa fel încât transmit tuturor celor prezenţi atmosfera din povestire.

Ar mai fi o categorie, cea a celor ce completează. A acelora spontani, cei ce punctează când te aştepţi mai puţin. Cei ce întregesc un banc bun, o istorioară amuzantă. Spontaneitatea e mare lucru, dar e important să n-o practici la tot pasul. Ci doar atunci când e momentul. Altfel, strici totul.

Mă ştiţi că nu pot sta deoparte când vine vorba de râs. Care dintre tipurile de rânjiţi credeţi că sunt, din care din categoriile de mai sus ziceţi voi că fac parte?

Dorinţe electorale


Aşa avea şi eu de adăugit şi de amendat legea electorală, că doar destui prostoboi îşi bagă nasul în ea. Ca simplu cetăţean alegător şi plătitor de impozite, mă gândesc că o dată în viaţă am şi eu dreptul să umblu la o lege.

Deci, ce-mi doresc? Păi, simplu. La mine la Sector, la şase, n-am pe cine vota. Pe hoţul încă în funcţie, pe mardeiaşul ce-i face “fraieri” pe cei ce ies de la vot… Nu dau doi bani pe ei. Mi-aş dori să votez şi eu pe cineva capabil. Nuuu, nu cu şanse reale de a câştiga, cum face majoritatea românilor (că aşa îl votam pe Oprescu), ci pe unul bun, care să şi merite votat. Păi de ce, dacă nu-mi place ce am pe plan local, să nu pot vota şi eu pe cine-mi place?

Aş fi de părere, aşadar, că cetăţeanul ar trebui să aibă voie să voteze oriunde vrea în ţară. Să mă duc, pentru început, să-l votez pe Piedone, ce a mai schimbat la faţă fostul meu sector 4. Aş da mai târziu o fugă până la Braşov, să-l votez şi pe primarele locului în funcţie, pentru că eu ca turist m-am simţit foarte bine acolo, şi nu doar datorită peisajului sau al oamenilor, ci şi datorită punctualităţii transportului în comun, al lucrurilor bine făcute şi al spiritului de gospodar de care a dat dovadă. De la Braşov m-aş duce şi până la Sibiu să-l aleg negreşit şi pe neamţul Johannis, fiindcă Sibiul e cel mai frumos oraş vizitat de mine, fostă capitală culturală europeană, titlu obţinut pe merit.

Nuuu, în niciun caz nu doresc să promovez traseismul politic, lucru scornit de PSD, şi pe care îl urăsc profund. Fiecare pe cont propriu, nu cu autocare organizate, să meargă să voteze pe cine doreşte, dacă nu consimte să-i voteze pe candidaţii locali. De ce să fim privaţi de plăcerea de a vota, de ce să fim obligaţi să alegem de multe ori pe răul mai mic dintre două personaje rele? Mai bine să putem vota pe cine ne place, chiar dacă nu e prin preajmă. Este că am dreptate?

Nu daţi viză cutremurului!


Alaltăieri a fost cutremurache în Bulgaria. Le-a intrat bieţilor priateli castravetele-n fund de tot de frică, mai ales c-a fost la suprafaţă mişcarea telurică. Dar zgâlţâiala s-a cam simţit şi în România, ba chiar şi la Bucureşti. Şi mie mi s-a părut ceva, dar nu sunt sigur c-am simţit când trebuia, poate că m-am înşelat. Oricum doar dimineaţă am aflat c-a fost cutremur la bulgari.

Dar asta mă scoate din minţi! Cum adică, e cutremur în altă ţară şi “beneficiem” şi noi de el??? Asta nu e corect deloc, e frustrant, obsedat şi chinuitor! Nu accept un asemenea lucru! Ce mă interesează pe mine că are loc un seism în altă ţară? Eu nu vreau să vină şi la noi. Nu mă interesează, nu e la noi, nu vreau să ştiu de el! Şi ce dacă undele seismice nu ţin cont de graniţe? Eu vreau să stea la vamă!

Nu ştiu cum, dar să se facă ceva. Să se construiască cazemate, să se ridice ziduri, habar n-am, dar să fie oprit cutremurul la frontieră. Să nu i se dea viză, să se intervină cu armata, cu jandarmeria, dar să nu fie lăsat cutremurul în ţara mea! Luaţi-i paşaportul, confiscaţi-i bagajele (poate o vrea să facă contrabandă cu ţigări), e treaba statului cum face, numai nu lăsaţi cutremurul în ţară!

Moţ


Am întâlnit zilele astea nişte cetăţeni ce ţineau morţiş să iasă în evidenţă. Cu orice preţ şi prin orice mijloace.

Bineînţeles că s-au luat cu ţuica şi cu şpriţul de dimineaţă, aşa cum îi stă bine unui bărbat fugit de-acasă de frica nevestii, în gaşcă cu tovarăşii de la servici. Apoi au început cu glume proaste, care mai de care mai răsuflate. Evident, spuse tare, să audă şi muritorii din împrejurimi ce haioşi sunt. Unul dintre ei deţinea şi un superb exemplar de Audi A4 Allroad cu numai 400000 de km la bord, mândria grupului, iar deţinătorul, masculul Alfa.

La masă bineînţeles că au cerut ceva meniu preferenţial, deşi mâncarea era oarecum punct fix pentru toată lumea. Dar cum să nu epateze ei şi pe tema asta? Şi am mai constatat ceva. Toţi bizonii şi cocalarii beau Peroni. Să mă ierte consumatorii de bună credinţă ai acestei beri, dar mie mi se pare o bere proastă. Incomparabilă cu originalul, oricum. Prefer Ursus de o mie de ori. Dar vitejii mârlani o ingerează doar pentru că scrie pe ea ce scrie.

Seara a fost marea finală a Ligii Campionilor, iar mândrii noştri masculi au făcut şi din acest eveniment o sărbătoare. Au stat şi au făcut ca toţi dracii în holul hotelului, au fluierat, şi-au băgat ce nu mai au de mult, au făcut pariuri. Au început să se laude că au pierdut douăj’de milioane pe biletele de la pariuri. De necaz, au făcut pariuri pe loc, în care mai aveau un pic şi-şi puneau gaj nevestele… În cele din urmă, pe la vreo patru dimineaţa s-au retras ultimii dintre ei ,a somn,, nu înainte de a-şi dori să le moară mamele, familiile, şi numai după ce şi-au mai băgat reciproc nişte obiecte micrometrice.

E evident că astfel de purtări vin din constatarea pe propria lor piele că altminteri n-ar reprezenta nimic. Respectivii au şi ei atâta minte cât să realizeze că nu valorează mai nimic, şi atunci încep să se umfle în muşchi în burţi pentru a face cât de cât lumea să se uite la ei cu o cât de mică admiraţie. Numai că e limpede că în acest mod nu reuşesc să fie cireaşa de pe tort, nici măcar bomboana de pe colivă, ci doar moţul de la rahat.

Aşa oi ajunge şi eu când oi fi pensionar?


Am asistat astăzi în autobuz la o discuţie între o tanti aşa, mai purie şi o babă pensionară. Babeta era (vai de ea, săraca!) foarte nemulţumită că Reatebeul a mutat staţia de autobuz din Piaţa Moghioroş înainte de intersecţie, faţă de după, cum era înainte.

Nemulţumiţi mai sunt oamenii. Că de ce s-a mutat staţia, că s-a stricat spaţiul verde, vestita verdeaţă a Drumului Taberei… Că e bătaie de joc, că baba poate să moară în soare aşteptând autobuzul, şi ce bine le-ar părea “ăstora”… Da, normal, nimeni nu se gândeşte şi la pensionari, ne lasă să murim, ce s-ar mai bucura…

Dar… baba a uitat să menţioneze că pensionarii merg gratis, că totuşi cineva se gândeşte şi la ei (nu dau nume Victor Ciorbea), că a merge pe de-a moaca e un mare avantaj… Boşorogii se tot văicăresc, se tot lamentează şi fac ce ştiu ei mai bine: aşteaptă să li se dea. De pomană, evident. De-aia şi votează cu curul, de-aia şi sunt prostiţi pe unde sunt prinşi.

Relativităţi aplicate


Cum ar fi să mă plouă, dar mie să nu-i placă ploaia? Agricultorul ce o aşteaptă ca pe Hristos se bucură însă de venirea norilor, căci ploaie înseamnă recoltă, belşug, hrană. Eu însă strâmb din nas şi fug sub cea mai apropiată streaşină, să nu cumva să mă fac leoarcă înainte de a ajunge acasă.

Dacă eu şi cu tine, dragă cititorule, avem o cunoştinţă comună, pentru mine amic iar pentru tine duşman, iar acesta e atacat pe stradă, ce vom spune fiecare? A fost bătut rău, săracul, aş zice eu, iar tu ai exclama fericit: “Ce bine l-a bătut!”

O echipă de fotbal pierde. Evident, suporterii ei vor constata că e dureroasă înfrângerea, iar adversarii vor sări în sus de bucurie, şi vor da buzna la cârciumă pentru a sărbători.

Evident, aşadar, că un singur lucru reprezintă bucurie pentru unii şi necaz pentru alţii. Este imposibil ca acelaşi lucru să aducă îndeplinirea dorinţelor tuturor, chiar dacă acel lucru conţine în esenţă binele. Poate unii doresc răul şi atunci un eveniment pozitiv “le strică ploile”. Cam aşa văd eu teoria relativităţii, nu cea descrisă de Einstein neapărat, ci cea a lucrurilor zilnice, cu care interacţionăm cu toţii.

Cine va pierde alegerile


E clar acum că PSD merge pe un trend scăzător, din ce în ce. Şi asta fiindcă cine munceşte e supus greşelii. Cei de pe margine au doar de câştigat, fiindcă doar stau, chibiţează şi arată cu degetul la tot ce are adversarul mai rău. Şi asta în timp ce se laudă cu ce ar fi făcut ei dacă erau în locul ălora arătaţi cu degetul.

Nu-mi doresc ca vreun partid să câştige alegerile. Şi asta fiindcă nu pot fi de partea niciunuia dintre ele. Nu cunosc partid care să fi încercat să ducă România pe un drum corect, fără gropi ale istoriei. A încercat ceva CDR, în speţă PNŢ-ul, dar fiindcă s-au declarat învinţi, la pachet cu Emil Constantinescu, nu-i absolvă nici pe ei de păcatul nereuşitei. Când vine vorba de ţara pe care o conduci nu ai voie să găseşti scuze.

Stiu sigur, însă, cine va ieşi prost din afacerea electorală. Românul. România. Fiindcă e clar că tot un partid sau o alianţă politică va conduce ţara şi de la toamnă. Şi asta înseamnă că nu cetăţeanul va triumfa, ci ei. Ei, o mână de oameni ce conduc România. Sunt poate câteva mii, nu sunt mulţi deloc. Dar împreună controlează resursele solului şi subsolului, finanţele ţării, puterea armată, poliţienească şi judiciară. Pe lângă cea politică. Împreună, politicienii şi aliaţii lor, sponsorii partidelor alias clientela politică hotărăsc destinele oamenilor. Taie salarii, stabilesc impozite şi taxe, decid destinele cetăţenilor, dar aproape niciodată ţinând cont de dorinţa lor. Taie şi spânzură după cum le dictează cei ce îi susţin pe scaune, ceea ce înseamnă că indiferent cine va fi la putere la toamnă tot omul de rând va fi în Opoziţie.

Şurubelniţa comestibilă


Ieri m-am dus ca tot îmbuibatul la supermarket să caut ceva peşte. N-am găsit subvenţionat şi am luat nişte macrou. Mi-am achiziţionat şi o şurubelniţă electrică de care-mi doream de mult, la doar 27 de lei, căci e mai mică, la doar 4,8 volţi. Şi încă alte câteva nimicuri, printre care şi două berici mici (la 0,33 , că mi-am propus cumpătare) şi am ajuns la casă. Acolo, după ce am pus produsele pe bandă şi don’şoara a terminat de scanat şi mi-a comunicat cât am de plată, i-am zis că am bonuri de masă de 9 lei. A fost de acord duduiţa, dar mi-a precizat că am bere, şi nu pot plăti alcool cu bonuri.

I-am propus să-i dau bonuri cât să nu includă şi berea, care oricum costa doar 4 lei, că doar mă ştiţi echilibrat dar nu mereu. Aşa am şi făcut, dar madam nu şi-a dat seama de ceva foarte interesant. Ea nu mi-a permis să plătesc bere cu bonuri de masă, fiindcă e vorba de alcool, dar a scăpat din vedere amănuntul că şurubelniţa nu e nici pe departe aliment, şi nici măcar nu trece pe lângă gură. Dar cine ştie…

Probabil că o simplă şurubelniţă cu acumulator poate juca un rol determinant în alimentaţia umană. Poţi avea nevoie să îţi repari vreo masă scâlciată care scârţâie, pentru ca apoi să savurezi prânzul în linişte. Pentru ca factura de la stomatolog să nu-ţi mai golească conturile şi portofelul e posibilă implantarea-instant a unor măsele autofiletante în găurile lipsă din cavitatea bucală proprie. Sau, pentru a grăbi gustarea, poţi da cu uşurinţă câteva găuri în mămăligă, ca aceasta să se răcească şi să poată fi mâncată mai uşor. Acum deja nu mai sunt la fel de sigur ca la începutul articolului că o banală şurubelniţă n-ar avea legătură cu mâncatul.

Aproape că sunt convins că reprezintă un aliment…

Doar din pasiune


Am admirat mereu oamenii care îşi duc zilele făcând ceea ce le place. Şi din asta trăiesc. Le place ce fac, ar sta şi peste program şi nu s-ar supăra. Scopul lor e exerciţiul pasiunii, iar nu adunatul banilor. Care vin oricum atunci când faci ceva cu suflet şi din dragoste de meserie.

Cei care ştiu de mici ceea ce vor face în viaţă sunt aceia ce duc greul planetei. Fără un strop de plăcere e greu să munceşti, dar cei cărora le place munca ce o fac au respectul meu veşnic. E mare lucru, într-adevăr, să munceşti într-un fel care nu te oboseşte. Nici psihic, dar, culmea, nici trupeşte. Fiindcă eu sunt convins că atunci când îţi place lucrul tău zilnic nu simţi nici oboseală, nici durere.

De ce apreciez atât de mult pasionaţii? Fiindcă eu nu pot să spun că mă dau în vânt după ceea ce fac. Ok, a ajuns să-mi placă într-un fel, am învăţat ce trebuie să fac. mă descurc onorabil, dar o fac pentru bani, doar. Dacă aş face-o din pasiune n-aş mai lucra de mult pentru stat. Sau pentru oricine altcineva. Aş fi lucrat pentru mine, căci aş fi fost în stare să-mi deschid prăvălia mea de prestări servicii, de-aş fi fost pasionat iremediabil de-un lucru.

Nu zic că nu-mi place să fac ceva anume. Spun doar că ce mi-ar fi plăcut mie să fac nu se regăseşte printre diplomele mele. Altfel spus, mi-am descoperit prea târziu vocaţia. Atât de târziu încât e aproape imposibil s-o mai iau de la capăt.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 477 other followers