Despre moarte


Nu, nu sunt în depresie şi nici n-am de gând să scriu un articol trist. Vreau doar să fiu lucid în ce priveşte o problemă de care toţi locuitorii Pământului s-au lovit, şi care e inevitabilă pentru toată lumea.

Nu cred că sunt singurul care se gândeşte la data când va trece la cele veşnice. Mai ales că în fiecare an trecem nepăsători peste data fatidică, fără să bănuim că aceea va fi la un moment dat cea de-a doua dată trecută pe cruce, alături de cea a naşterii. Nu doresc să introduc prea mult tragism în acest articol, dar el există pe undeva.

Ce e mai tragic? E mai tragic atunci când unui copil îi moare părintele, sau când unui părinte îi moare copilul? Întrebarea e retorică, evident. Se poate propune şi altă întrebare: când e mai tragică moartea, la bătrâneţe sau la tinereţe? La fel de retorică precum prima.

Să încercăm să răspundem, totuşi, la aceste două întrebări. Când un părinte trece la cei Drepţi, te gândeşti că are o vârstă, că poate i-a venit sorocul, că totuşi şi-a văzut copiii mari. Are nişte împliniri, poate muri împăcat. Altfel se pune problema când un părinte e nevoit să îşi îngroape propria creaţie. E greu de descris durerea părinţilor ce îşi văd odrasla dusă înainte de vreme.

Discuţia despre cei ce mor înainte de vreme e şi ea complexă. Sunt multe aspecte ce trebuiesc luate în seamă aici. De exemplu, poate cel ce moare de tânăr şi-a încheiat misiunea pe Pământ şi merge la Domnul mai repede. Nu putem şti asta. Cert e că cei apropiaţi acelora ce se duc de tineri interpretează decesul lor ca pe o tragedie, consideră că mai trebuiau să trăiască, cred că s-au dus prea de tineri.

Eu cred ceva. Anume, că pe măsură ce înaintezi în vârstă şi acumulezi experienţă de viaţă, te resemnezi şi îţi aştepţi sfârşitul în pace. Dacă ai făcut de toate la viaţa ta, îţi e mult mai uşor să îţi aştepţi sfârşitul lumesc. Şi, cred eu, pentru cei mai mulţi dintre oameni, sfârşitul existenţei pe această lume vine ca o izbăvire, başca faptul că după asta vine o nouă viaţă. Poate mai bună.

Anunțuri

22 de gânduri despre „Despre moarte

  1. …. Moartea oricui e trista..
    Si mie-mi tot va fi frica pana la adanci batraneti de ea.
    Si ma gandesc mereu la ea..
    ma obsedeaza de fapt..

  2. Legat de moarte îmi place cum începe romanul Cel mai iubit dintre pământeni. Nu îţi citez, dar ideea e că spune ceva de genul că moartea e un fenomen natural, firesc, doar noi, oamenii îl încărcăm cu tragism. Nu ştiu dacă pot fi de acord cu această idee decât teoretic, practic tot tragică şi inacceptabilă mi se pare. În schimb, în cartea pe care o citesc acum am găsit un pasaj care mi s-a lipit de suflet. O să-l scriu cred pe blog când îmi fac timp, însă ideea e că oricât am trăi, nu vom înţelege de ce trebuie într-o zi să murim.

  3. Oricum ar fi, ordinea lucrurilor este ca ai batrani sa fie dusi la groapa de ai tineri. Oricare alta combinatie e nefireasca si tragica.

  4. Sunt de acord cu Intuneric, plus in legatura cu moartea, cred ca noi o incarcam de tragism tocmai din cauza despartirii inevitabile de cineva drag care moare, pt ca de cea a noastra proprie e total ilogic sa ne fie teama deoarece dupa ce murim tot nu mai stim si nu mai simtim nimica, (cel putin nu in felul asta omenesc cunoscut noua cat suntem in viata), asa ca e gata pt noi astia care suntem cu slabiciunile si emotiile noastre relativ banale de azi. Am citit povestiri scrise de oameni care chiar au trecut ff aproape de a deceda si dupa ce au scapat, vasta majoritate au negat ca s-ar fi simtit neplacut in vreun fel in fragmentele de clipa de imediat de dinainte cat au avut constienta ca vor muri, chiar si daca fusesera in conditii infiorator de inspaimantatoare si/sau dureroase, (de ex sfartecati de vreun leu sau cu capul prins sub apa), insa tot majoritatea dupa aceea chiar au tins sa isi reorienteze viata in sensul ca s-au lasat de serviciile de tip 9 la 5, chiar daca aveau profesii din alea serioase de tip doctor sau avocat sau arhitect si au incercat sa isi castige existenta in alt fel astfel incat sa petreaca cat mai mult timp cu cei dragi lor…desi efectiv nu stiu cum merge asta in mod practic daca ai datorii la casa si/sau copii minori de intretinut, ca doar nu toti putem deveni creativi si intreprinzatori de ex sa ne pricepem sa castigam bani de o chirie + mancare din bloguri, sau din a scrie poezii sau din cine stie ce inventii valoroase.

    • Morala este, prin urmare, sa incercam totusi sa evitam de a ne plasa in conditii de risc extrem, chiar daca vedem indemnuri pe bloguri sa fim mai aventurosi si „sa ne traim viata” cat mai intens posibil vizitand de ex ursii polari de aproape la ei acasa, sau petrecandu-ne vacanta prin locuri necivilizate in diverse jungle fara servicii de WiFi si telefon celular, mai ales daca ne-a pus naiba si ne-am indatorat la o casa si mai avem si parinti, nu mai vorbesc de copii, si evitatul riscului extrem incepe chiar de la activitati de baza cum ar fi: spalatul pe maini de fiecare data cand venim de afara si inainte de a ne aseza la masa, purtatul centurilor de siguranta in masina, chiar si pe locurile din spate, purtatul castii in cap si la biciclisti, nu numai la motociclisti, desigur evitatul consumului de alcool si urcatul la volan, respectarea regulilor de circulatie, chiar daca suntem momentan invidiosi pe unul cu Ferrari care trece pe langa noi in mare viteza cu Nicoleta Luciu pasagera langa el, etc.

      • P.S. Pana si Felix Baumgartner, cel care a sarit din spatiu si a trecut in cadere libera de viteza sunetului a zis, cand a fost intrebat la un interviu recent daca ar fi riscat sa sara daca stia ca are sansa doar 50-60 % de a supravietui, ca el NICIODATA nu ar fi sarit in asemenea conditii, si ca a sarit NUMAI fiind CONVINS ca are sansa PESTE 90 % de supravietuire, pt ca el pur si simplu nu se angajeaza in NICI o actiune, presupun nici sa traverseze strada, fara a sti sigur de dinainte ca are sanse peste 90 % de a o duce la bun sfarsit.

  5. …face parte, implacabil, din destinul nostru. Nimeni nu scapa mortii. Toti suntem supusi durerii, de a vedea pe cineva iubit din jurul nostru, plecand in lumea invizibila ochilor nostri.

  6. Vazusem odata pe undeva un text care zicea „Nimic nu-i mai trist decat un parinte care-si ingroapa copilul. Dumnezeu n-a vrut asa ceva”. Acuma.. nu stiu cat a vrut sau n-a vrut, dar clar e ca-i trist.

  7. Desigur ca nimic nu se poate compara cu durerea si chiar distrugerea increderii de baza in orice de pe lume a unui parinte care isi pierde copilul.

    Unul din filmele mai larg cunoscute despre devastarea resimtita de o mama care isi pierde atat copilul cat si sotul intr-un accident de masina in timp ce ea supravietuieste este si filmul Blue (din trilogia culorilor, Blue, White si Red) regizat de dl Krzysztof Kieslowski, (care a mai regizat si filmele Decalogul si Dubla viata a Veronicii), cu d-na Juliette Binoche in rolul principal.

    • Iata insa un alt film frantuzesc ff sensibil, regizat de dl Jacques Doillon, despre doliul unei fetite de 4 ani care isi pierde mama, efectiv vazut ff aproape de punctul de vedere al acelei fetite. (Ambele filme sunt integrale, in lb franceza, cu subtitluri in spaniola).

  8. Fie ca e moarte unui parinte sau a copilului sau e tot moarte. Durerea e durere in ambele pozitii. Nu exista in opinia mea durere mai mare pentru moarte unui copil sau a unui parinte. Este la fel de distrugator, dar trebuie sa acceptam lucrurile astea ca atare, sunt imagini care au existenta in jurul nostru. Poate cineva ma va critica si imi va rprosa ca eu nu stiu cum e sa iti pierzi fiu/parintele… Sincer nu stiu, dar durerea e mereu patrunzatoare si dureroaza.. Nimic nu e mai putin rau decat celalalt..totul este la fel.

  9. Se zice ca moartea este o continuare a vietii, dar eu nu cred asa ceva!!! Mi-e frica de moarte pentru ca timpul trece prea repede si de multe ori am senzatia ca nu voi reusi sa fac tot ce mi-am propus in aceasta viata. 😦 De fiecare data cand moare cineva apropiat se rupe o particica din mine, nu mai sunt un intreg, raman rani adanci….

  10. Introducere din cartea “Moartea şi tentaţia veşniciei” fragment :
    ….. Într-o zi vom muri şi toate vanităţile, gândurile, dorinţele, emoţiile, reuşitele sau nereuşitele noastre se vor dovedi iluzorii. Există însă răspunsuri care te vor elibera din frica de moarte şi te vor face să îţi trăieşti viaţa LIBER.
    Undeva în Biblie stă scris “Adevărul te va face liber”!!! Aceste cuvinte arată puterea pe care o are cercetarea unor evenimente, fapte, lucruri sau emoţii. Vreau să subliniez că nu vin cu ceva excepţional ci doar preiau din gândirea altor autori, începând cu Socrate, Platon, Aristotel, C.G. Jung, R. Moody şi alţii care au scris sau au cercetat acest fenomen. Nu am făcut decât să prezint lucrurile într-o anumită succesiune în aşa fel încât să nu trebuiască să citeşti mai multe cărţi ci să găseşti ideile principale ale acestora în cartea de faţă.
    Să presupunem pentru un moment că ai fi în burta mămicii tale şi că ai înţelege tot ce ţi se întâmplă şi ai auzi până şi ceea ce se spune (ceea ce nu este întru totul neadevărat). ….

Tu ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s