1989


Acum 25 de ani, suflul Revoluției încă nu ajunsese la București. Firava mass-media de atunci făcuse tot posibilul să nu se afle mai nimic.
Pentru mine, ceea ce numim azi Revoluția română a început fix pe 22 decembrie. Copil fiind, fără un lexic prea bogat, eram lovit din toate părțile de cuvinte precum: tiran, dictator, terorist. Majoritatea legate de președintele României, cel pe care toată lumea îl venera, până cu câteva zile în urmă.
Eram acasă, în vacanță, și nu îmi venea să cred ce se întâmpla. Mama a scăpat, nici azi nu știu cum, de participarea la acel miting de susținere a lui Ceaușescu, ce a avut loc pe 21, cred. Ar fi fost storcită de mulțime.
Dictatorul a fugit… Asta auzeam la radio… Nu îmi era foarte clar cine era dictatorul. Iarăși, nu știam cine e generalul Milea. Și de ce s-a sinucis.
Îmi era frică. Eram copil. Țin minte că și la toaletă mă ducem cu teamă. Îmi mai amintesc și că, după luni bune, tot ieșeam prin oraș cu frică.
Vecinii făcuseră un fel de rezistență, blocând cu tomberoanele de gunoi strada. Așa credeau ei că ajută la bunul mers al Revoluției. Colegii mei mai în vârstă de la metrou povestesc că li s-au împărțit Kalașnikoave pentru a participa și ei, mai mult de formă, la această revoluție.
Un mare șoc a fost asasinarea Ceaușeștilor. Chiar de Nașterea Domnului. Cu toții am crezut că am scăpat astfel de comunism. Rezultatul îl vedem azi. Mai avem, cred, preț de o generație, de luptat.

Lăcrămioare


Floarea cea mai parfumată
E cea de mărgăritar
O iubeşte lumea toată
Din Hawaii în Myanmar.

O ştim şi de lăcrămioară
Aşa-i spune în popor
În fiece primăvară
După mireasma ei eu mor.

În frageda-mi copilărie
Zburdam prin pădurea cea udă
Dar nu era mereu să fie:
În loc de flori, găseam leurdă.

Fiindcă aşa e lăcrămioara:
Te lasă să te păcăleşti
O cauţi, febril, primăvara
Şi cu leurdă te-amăgeşti.

Pe clopoţeii ei sensibili
Îi caut de copil, mereu
Sunt parfumaţi, sunt şi iubibili
Şi fac soare-n sufletul meu.

Acasă


Din puţina mea experienţă de viaţă am dedus ceva. Că e al naibii de greu să îţi atingi visele. Sunt zeci de prieteni care nu au ajuns unde am ajuns eu. La nivelul respectiv, într-o anume temă, desigur.

Ce temă? Aceea a căsătoriei. A căsătoriei fericite, desigur. Am şi cunoştinţe care au atins acel nivel, am şi prieteni care n-au cunoscut încă aşa ceva. Dar eu, unul, ştiu cum e.

Cum e, ce? Cum e să te aştepte un om sincer acasă. Cum e să te iubească cineva necondiţionat. Să îţi ierte o mie şi una de greşeli, pe care le tot faci, ca un bărbat ce eşti… Ştiu cum e să ai pentru cine pregăti o masă, aşa cum şi ea extraordinar o face… Dacă vii supărat de la serviciu, cu siguranţă vei găsi acasă pe cineva care te va săruta şi te va împăca, vei avea în soţia ta un om bun care te va linişti cu siguranţă…

Deci: pentru toţi nehotărâţi, căsătoriţi-vă! E inimaginabil să ai o soţie care te iubeşte şi datorită căreia poţi sta liniştit, şi poţi munci fără stres, cu gândul că cineva te apreciază. Şi, încă ceva, pentru bărbaţi: nu vă luaţi fotomodele, nu alea sunt neveste! Luaţi-vă oameni ca neveste, cu oameni faci casă, nu cu piţipoance…

Acest text e dedicat bunei şi frumoasei mele soţii, Mădălina.

Vită. La cuptor


Ştiu eu că lumea crede că vita e dificil de gătit. Dar mai ştiu şi că nu e aşa. Bine, nu încercaţi la grătar, decât dacă ţineţi neapărat să rămâneţi cu câţiva dinţi prin dumicatul de carne. Aşa că e mai simplu s-o facem la cuptor.

Aşa am făcut-o şi eu. Dar ca să fii sigur că iese bună, trebuie pregătită din timp. Adică marinată cu cel puţin 24 de ore înainte. Am folosit muşchi de mânzat, dar nu vă gândiţi că a fost altceva decât ce se găseşte la măcelărie, nu Kobe sau vită argentiniană. Am ţinut-o cam o zi jumate la marinat, fiindcă e cu atât mai bună cu cât o laşi mai mult în baiţ. Am pus în marinadă sare, piper, boia iute, ceva cimbru, ulei de măsline. Am tăiat o ceapă în bucăţi mai mari, şi câţiva căţei de usturoi feliuţe şi le-am adăugat şi pe acestea. Am mai pus şi o ţâră de oţet balsamic şi două-trei linguri de vin roşu. Bineînţeles, toate aceste ingrediente se adaugă după gust, ca şi cantitate, şi e bine să fie cât mai multe ca număr pentru o aromă cât mai bogată. Am amestecat toate ingredientele marinadei într-o casoletă mai mare, am pus în casoletă carnea şi am depozitat-o în frigider. Din când în când mai umblam la ea şi mai întorceam carnea, pentru a se impregna pe toate părţile.

Înainte de preparare, am scos casoleta din frigider şi am lăsat carnea să ajungă la temperatura camerei vreo jumătate de oră. Înainte de a o băga la cuptor am sigilat-o, adică am rumenit-o cam un minut pe fiecare parte în unt, pentru a i se închide porii cărnii şi a-şi păstra astfel sucurile în interior. După ce a introdus-o la cuptor, am lăsat-o cam o oră, într-un vas de Jena acoperit cu folie de aluminiu. După ce am scos-o, am mai lăsat-o cam un sfert de oră să se odihnească, pe un fund de lemn, pentru a-şi readuna sucul, iar abia apoi am feliat-o. Am servit-o cu mix de legume. Pentru curioşi, mai jos am pus şi două poze.891936_10200976736089700_2120112510_o

903471_10200974693478636_1032149190_oe, cu muşchiul tocmai scos de la cuptor, şi cu montajul din farfurie.

Seminţe


Sau despre însămânţare. Aş da o lege. Fără supărare, dar aş interzice unora să se reproducă.

Destul că unii sunt aşa cum sunt, chiar n-avem nevoie să mai aibă şi urmaşi. Toţi proştii fac sex cu nevestele, produc odrasle care mai apoi seamănă cu cei ce i-au zămislit. Unde ajungem?

Nu mai zic de ţigani, care oricum ar trebui opriţi de la reproducere prin lege, fiindcă rasa lor nu produce absolut nimic, dar mă refer la cei întârziaţi cu mintea. Nu vorbesc din auzite, chiar cunosc persoane ale căror seminţe nu trebuiesc răspândite. Ştiu oameni care au copii, pe care îi educă atât de prost (după ce că şi aşa sunt vai de ei) încât te întrebi de ce au mai vrut copil.

Nu mai zic de votare. Atunci când te duci la vot şi alegi în funcţie de kilul de orez, de sticla de ulei ori de găleata de plastic oferită, e grav. Asta se cheamă că influenţezi viitorul ţării. Mă rog, despre selectivitatea dreptului la vot, cu altă ocazie.

Î din „i” sau î din „a”?


Vrând, nevrând, am fost nevoit să scriu cu î din a prin ’95. Ni s-a spus la admiterea la liceu că e bine să scriem astfel, fiindcă aşa ni se va mări punctajul, la proba scrisă de limba română. Odată ce am început să scriu aşa, m-am şi obişnuit şi acum mi-a intrat în reflex.

Dar în presa de azi se scrie cu î din i, iar î din a e folosit doar la cuvintele român, România şi derivatele din acestea. Cum cred că e şi normal. Mi se pare că scriind cu â de câte ori întâlnim nevoia, la fiecare î adică, demonetizăm ideea de românism, fiindcă dacă nu greşesc această vocală, î-ul din a, e unică şi apare doar în alfabetul românesc.

Acum aş vrea, parcă, să revin la î din i, dar nu ştiu ce să fac. O fi bine, o fi rău? Nici dacă aş mai putea nu ştiu. Grea dilemă, tovarăşi.

Fast-food Metrou


Fiind ieri prin centrul buricului Bucale-ului şi n-având ce face cu banii din portofel, am fost curios să văd ce maaare rahat oferă mega-mediatizatul restaurant fast-food Subway ce s-a deschis în sfârşit şi la amărăştenii din Bucharest, Romania.

Am bătut drumul degeaba preţ de vreo trei treceri de pietoni. Pentru cât de mare se pretinde a fi Subway în lume, locaţia unde sălăşluieşte bufetul a constituit o dezamăgie totală. Bomba are 40-50 de metri pătraţi disponibili pentru clienţi, majoritatea corporatişti şi corporatizde de prin preajmă (Piaţa Victoriei). Care, deşi mulţi dintre ei nu prea ştiu cum a fost pe timpul lui Ceaşcă, formau când am ajuns eu o coadă de peste 30 de persoane. O căldură demnă de o cantină studenţească parcă te poftea cu forţa afară din incintă, ceea ce am făcut şi eu după un minut de răbdare la coadă, timp în care am realizat că după ce, eventual, voi ajunge în posesia hranei, voi fi nevoit s-o mănânc afară pe drum, măsuţele din restaurant fiind mult mai puţine decât numărul de persoane aflate la coadă.

Deci: spaţiu tip cârciumă-bombă, coadă – ca pentru nostalgici, căldură tip bucătărie studenţească, pentru ce? Pentru nişte sanvişuri ordinare ce cu un efort minimorum se pot confecţiona acasă la sub jumătate din preţ. La care preţ trebuiesc adăugate statul la coadă în căldură şi nervii. Dar românul birocrat stă supus la coadă cu o rezistenţă psihică demnă de un pensionar, ceea ce mă face să le propun managerilor Subway să adopte şi preţuri promoţionale pentru meniuri tip boşorogi nostalgici. Atunci cu siguranţă coada se va lungi şi afară, şi va ajunge în zilele bune până pe scări la metrou.

Căci pentru mine Subway rămâne doar un restaurant ce împrumută cu forţa denumirea în limba engleză a tipului de transport subteran cu metroul. Atât.