Ce am eu e ce-i mai bun


Nu cred că e om pe lumea asta care să nu se fi visat măcar o dată în pielea altcuiva. Om care să fie sută la sută mulţumit de viaţa lui, de trăirile lui, de felul lui de a fi, de ce a făcut el în viaţă până atunci. Care să nu vrea să dea timpul înapoi, să reseteze kilometrajul vieţii şi să o ia de la zero, încălţat în pantofii altcuiva şi bătând alte uliţe prin viaţă.

Bineînţeles că noi toţi, cei ce ne dorim să îmbrăcăm cămaşa altuia nu vedem decât decât ceea ce ne place la omul ăla de succes, aşa cum îl credem noi. Nu avem ochi decât pentru ce-i bun din el, şi nu vedem, ori ne paşte o încăpăţânare teribilă de a nu vedea că omul acela căruia visăm să-i luăm locul are şi defecte. Habar n-avem ce drum a parcurs în viaţă – poate a avut o copilărie nefericită – mai vrem ca el în cazul ăsta? Sau poate persoana vizată a muncit mult, şi-a tocit coatele pe băncile şcolii, poate a avut de trecut multe hopuri ca să ajungă să-l pască invidia noastră – am fi în stare să ne ţinem drept pe traseul său?

Se poate, desigur, şi mai rău decât exemplele de mai sus. Poate cel a cărui viaţă ţi-ai dori-o a fost maltratat sau batjocorit când era mic. Poate a trăit fără unul sau ambii părinţi. Poate, un sportiv, de exemplu, pentru a ajunge cel mai bun a trebuit să-şi sacrifice copilăria toată. Ai lua-o de la capăt cu viaţa ştiind că nu te vei bucura pe deplin de anii inocenţei?

Oricăruia dintre noi i-a fost dat un drum în viaţă. Dar nu i s-a trasat întregul itinerariu. Cu toţii am fost puşi pe o traiectorie, dar depinde de noi dacă o păstrăm, alegem alta, o îmbunătăţim sau o stricăm. Dar niciun drum nu seamănă cu altul. Niciun om nu seamănă cu celălalt, şi niciun destin nu poate avea pereche. Dar e musai să ne bucurăm cu ce avem, căci nu ştim niciodată dacă ceea ce ne dorim e ceea ce ne trebuie. Mai bine să încercăm să ne trăim zilele aşa cum le avem, căci vorba „ai grijă ce-ţi doreşti” e cât se poate de vie.

Procentaje și proporții în dragoste


Când unul dă mai mult, primește înapoi ce mai rămâne până la sută la sută. Dacă oferi afecțiune, să zicem, în procent de 70 la sută, vei primi de la partenerul tău ce mai rămâne până la un întreg, adică 30 la sută. Vrând-nevrând, iubirea e matematică.

Arareori întâlnim cupluri care oferă și primesc dragoste în procente egale. De cele mai multe ori raportul primire-oferire e disproporționat. Cine își închipuie că va primi exact cât oferă se înșeală teribil. Adevărul stă în calculul de la primul alineat.

Culmea e că ține. Și procentele se depărtează, cum am mai scris și în articolul despre compromisuri. Și, cum am mai scris și în altă parte, e greu ca o relație în care unul trage la căruță iar celălalt stă în căruță să funcționeze.

Compromisuri şi răbdare


Întâi, să definim compromisul. Ce e el, de fapt: e un lucru, o acţiune, un gest pe care îl faci pentru cineva, dar pe care nu l-ai fi făcut niciodată în condiţii normale.

Sunt situaţii diverse în care eşti nevoit să faci compromisuri. Într-un colectiv, care poate însemna un grup de prieteni, sau colegii de serviciu, iar aici compromis înseamnă a-i accepta pe ceilalţi din grup şi a nu încerca să-i schimbi. Un compromis poţi face şi când, deşi e ruşinos, preferi să fugi ca să nu iei bătaie, se poate şi aşa. Dar împrejurarea în care cel puţin o dată în viaţă facem compromisuri e atunci când te afli în cuplu.

De ce în cuplu? Păi, în funcţie de stadiul în care cineva se află într-o relaţie şi de statutul în acel cuplu poţi face diferite tipuri de compromisuri. Când eşti la început, te cenzurezi mai mult, îţi muşti buzele şi înghiţi o înjurătură pe care erai gata s-o tragi. Ca bărbat te abţii să bei prea mult, să nu creadă domnişoara că eşti drojdier. Ca femeie, te porţi cât mai delicat şi mai diafan, fiindcă vrei să-i dai o senzaţie de feminitate pură în ce te priveşte. Totul e roz la începutul unei relaţii, tocmai fiindcă fiecare din cei doi încearcă să-şi mascheze defectele.

În cazul unul cuplu echilibrul e fragil. Rare cazurile când cei doi se află la acel nivel de experienţă în doi, în pat, sau de viaţă şi rareori cei doi oferă afecţiune în acelaşi procentaj. Aici apar şi mai multe trunchieri de personalitate. O fată fără experienţă va face orice, totul şi ceva în plus pentru a-l păstra aproape pe cel ce pare să-i fie bărbatul vieţii. Asta în timp ce lui, celui cu experienţă, şi-aşa sigur pe el, îi vor creşte corniţe şi mai mari iar distanţa dintre sentimentele lui şi ale ei va creşte. El va fi din ce în ce mai rece şi mai distant, convins că fata e înnebunită după el, iar ea va fi cu atât mai disperată să nu-l piardă.

Dar aţa se întinde tot mai tare, până se rupe. Nu îţi poţi muşca buzele la nesfârşit, nu poţi tăia felii din personalitatea ta în fiecare zi, riscând să rămâi fără niciun pic de respect de sine. Cel ce rabdă zi după zi şi renunţă la mult din orgoliul său va fi cu atât mai furios când va constata că orice a făcut a fost în zadar şi cu umilinţa şi supuşenia nu a rezolvat nimic ba, mai mult, n-a reuşit decât să îngroaşe şi mai mult zidul de gheaţă dintre cei doi. În cele mai multe din situaţiile astea de care tot zic, în care unul face totul, iubeşte la maxim, iar celălalt se mărgineşte la a face act de prezenţă în relaţie, despărţirea se face cu strigături. Cel ce a răbdat atât îşi pierde cumpătul şi răbufneşte la adresa celuilalt, iar după despărţire câtă iubire era înainte se transformă în ură. Totul din cauza prea multor compromisuri.

Cei risipitori


Deşi nu pare, sunt mulţi ăia care stau şi migălesc la un lucru, la o stare, la o situaţie şi, când au obţinut ce şi-au dorit, dau cu piciorul. Cei ce v-aţi făcut vacanţele pe la ţară e imposibil să nu fi văzut vreo vacă ce, după ce a aşteptat cuminte să fie mulsă, dă cu piciorul şi varsă găleata cu lapte. Laptele ei, până la urmă.

Dar nu pot înţelege de ce. Pentru care motiv, odată atins scopul, un om e mânat de cine ştie ce sentimente şi se apucă să strice ceva ce a dobândit, poate nu uşor. Ce se întâmplă după ce ajungi în vârful piramidei? Ţi se pare că ai cucerit lumea, crezi că dacă te simpatizează câteva persoane, eşti idolul a miliarde de persoane? De-aia consideri că îţi poţi permite să faci orice?

Atunci când cunoşti pe cineva nou, care poate însemna ceva în viaţa ta, nu-l alungi. Nu-i tai aripile, ci i le ţii drepte, i le întinzi, îl ajuţi să zboare. Adică îi acorzi toată încrederea, îl ajuţi; nu îl critici. După un timp constaţi că tratamentul tău a dat roade şi te bucuri că e aşa, îţi pare bine că relaţia decurge normal, că păşiţi împreună pe un drum comun, presărat cu stări pozitive. Mai trece un timp, constaţi că parcurgi o eră ce te conduce de la bine la foarte bine, şi te bucuri şi mai tare. Dar deodată se întâmplă ceva… Când te gândeai că nimic negativ nu mai poate apărea, ei bine, apare.

Eu mă ştiu pe mine. Când un om îmi arată afecţiune, bun-simţ, politeţe, i le arăt şi eu, ba poate şi cu ceva în plus. Când acel om se schimbă în rău, când începe să nu mai fie acela de care îţi plăcuse, nu mai pot să mă port la fel cu el. Iar în funcţie de ce înseamnă acel om pentru mine, încep şi eu să mă port în consecinţă. Pot produce indiferenţă sau răspuns cu aceeaşi monedă. Nu mai pot fi la fel cu un om care nu mai e nici el la fel cum era. Şi nu e vorba de Legea Talionului, e doar faptul că nu mai pot fi bun cu un om ale căror purtări tind către gri.

O să îmi ia ceva timp să înţeleg de ce, totuşi, după ce îţi vezi sacii în căruţă, te apuci să îi înţepi, să-i tai, să verşi tot conţinutul lor, de parcă nu tot tu te-ai chinuit să-i umpli. E adevărat, ţi-au dat concursul şi cei din jur, dar sunt sacii tăi. E capitalul de încredere pe care te-ai chinuit cu migală să-l dobândeşti. De ce, după ce te-ai văzut plăcut de toţi din jur, ai recepţionat aprecieri, lumea te-a integrat în colectiv, te apuci să-ţi baţi joc? Chiar aşa, de ce?

Însă, după faptă şi răsplată. Cum îţi aşterni, aşa dormi.

Gânditor şi truditor


Mereu m-am gândit ce e mai folositor pentru societate. Să munceşti, să meşteşugăreşti, să produci sau să faci muncă de creier?

Şi încă n-am găsit răspuns. În ce mă priveşte, nu sunt nici cal, nici măgar. Am câte puţin din fiecare, dar nimic definitoriu. În loc să mă pricep la tehnică, unde ştiu doar cât să nu mă fac de râs, prefer să cânt, să scriu epigrame, să-mi dau cu părerea pe blog sau Facebook şi să desenez. Dar nu fac nimic foarte bine.

Dar revin la dilema mea. E de folos vorba proletar-comunistă „Noi muncim, nu gândim”, aşadar e nevoie doar de executanţi, sau sunt utili şi cei ce dau direcţii, formează opinii, trasează linii? E nevoie certă de intelectuali, îndrăznesc să răspund tot eu. Să nu uităm că regimul sovieto-bolşevic instalat cu forţa şi printr-o masivă fraudă electorală în ’47 a ţinut să elimine cât mai rapid toţi intelectualii acelor vremuri. Ofiţerii cu şcoală militară regală aut fost îndepărtaţi, în locul lor venind analfabeţi aduşi cu japca, de unde şi expresia „făcuţi la apelul bocancilor”. Toate astea pentru ca nimeni cu gândire sănătoasă şi lucidă să nu mai prezinte ameninţare pentru proaspătul instalat regim comunist, prin luări de poziţie sau prin luminarea minţilor maselor. Prin regimul comunist au trecut păstrându-şi mintea limpede cu greu, intelectualii, făcând eforturi de echilibristică între conştiinţă şi ameninţările Securităţii.

E ideal să muncim, dar să şi gândim, deci. Fiecare meserie e importantă, nu poţi elimina nici pe cel cu sapa, dar nici pe cel cu mapa, fiindcă primul s-ar putea afla în postura muştei fără cap.

Never say never


Cât ai fi de perseverent, tot îţi pui întrebări. Nu se poate să nu ai dubii, chiar dacă eşti cel mai optimist om din lume. Crezi într-un lucru ca un nebun. Ba nu, e ceva ce crezi că nu se va întâmpla niciodată.

Unii ar da vina pe hazard. Alţii pe soartă. Norocul le surâde sau nu, unora. Mă rog, astea sunt chestii ce ţin de preferinţe. Să nu mai dăm vina pe Univers sau pe natură.

Creatorul le rânduieşte pe toate. Şi asta oricât ar invoca unii alte divinităţi. Adevărul e că Dumnezeu îţi întinde o mână când te aştepţi mai puţin. Când erai mai fără speranţă. Atunci când eşti convins că poţi să pui capacul. De-abia atunci, dar totuşi se întâmplă.

Discriminare pozitivă


Ştim cu toţii ce înseamnă. Apare atunci când unii sunt mai ortodocşi decât Preafericitul Daniel şi se fac avocaţii diavolului.

Şi deja sunt sătul de porcării. Ieri (17 mai) cică a fost ziua împotriva homofobiei. Dar oare ce-o însemna? Că nu mai avem voie noi, ce încă bifaţi drept normali, să ne exprimăm dezgustul faţă de o orientare cel puţin împotriva firii? Nu ne mai putem exprima atunci când constatăm că anormalul ne este impus drept normal? Nu ne putem apăra atunci când ni se bagă pe gât căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi adopţiile de copii de către cuplurile ghei drept lucruri fireşti, eventual demne de un secol XXI?

Cu ţiganii e la fel. Luăm amendă groasă dacă facem pe cineva ţigan. Mă rog, nu dacă-l facem, dacă îl denumim aşa, că de făcut, l-a făcut baragladina fabricantă de cerşetori şi ciorditori. Dacă vreau să închiriez casa MEA, se pare că deja nu mai pot refuza ţigani drept chiriaşi, că e discriminare pe criterii etnice. Carevasăzică, eu trebuie să iau înjurături (binemeritate, altminteri) de la vecinii pe care i-aş „blagoslovi” cu şatra drept vecini. Au greşit vecinii mei cu ceva de eu sunt obligat, la o adică, să le las pe cap un stol de ciori?

Dacă nu vrei, ca angajator, să angajezi o femeie pe post de sudor, discriminezi în mod sexual. Probabil că discriminat se simte şi un bărbat pe care nu vrei să-l angajezi drept vânzător la magazin (bărbaţii la tejgheaua supermarketului ori buticului sunt groaznic de înceţi).

Deci ce ne facem, stimaţi cititori? Unde ajungem în ritmul ăsta? Cel normal devine anormal, iar cel aşa-zis discriminat devine discriminator. Victima trece drept agresor, iar agresorul pozează în victimă. Sper ca, dacă peste câţiva ani voi vrea să reiau tema acestui articol, să nu mai am şi alte exemple de dat.