Minte-mă, te rog


Se întâmplă. Cum ar fi o situaţie de felul: ea îl iubeşte, dar el parcă nu. Ea tot trage speranţă, el îi oferă prea puţine căi de reuşită. Dar ea vrea cu disperare ca el s-o iubească. Şi mai ales să-i spună c-o iubeşte.

Am ales întâmplător cele două personaje. Putea să fie un băiat în locul ei, e perfect posibil, fiindcă şi băieţii suferă pentru (din cauza) fetelor. E o situaţie întâlnită şi de mine la un moment dat, şi cred că aproape oricine a avut o viaţă normală a trecut prin asta. Adevărul e că îţi doreşti ca cel pe care îl iubeşti să simtă acelaşi lucru pentru tine. Mai trist e atunci când asta nu se întâmplă, iar cel ce pune prea mult suflet în acea relaţie, văzând că nu primeşte mare lucru în schimb, suferă.

Într-o relaţie de cuplu unde unul se implică total, iar altul pare că nu e prea interesat, apare dezechilibrul. Dintr-un total de 100%, cel ce e mai implicat constituie o mult mai mare parte din relaţie decât cel pasiv. El face totul, aşteptând ca şi cel căruia îi sunt destinate acţiunile să ofere un răspuns. Răspuns care poate fi sincer, sau nu.

Câteodată e mai bine să minţi. Pentru că cel ce aşteaptă un răspuns va fi extraordinar de fericit dacă îi vei da răspunsul pe care îl aşteaptă. Îi vei alimenta şi prelungi fericirea, iar despărţirea inevitabilă i se va părea mai uşoară, fiindcă se va gândi că omul de care se desparte a simţit, totuşi, ceva.

Music. Stop.


Last Man Standing. E vorba despre muzică. Anume, că nu va mai fi uşor, ba chiar va fi imposibil ca un puşti să vândă 100000000 de discuri. E greu. Astăzi, fie că vorbim de US sau România, cerinţele şi aşteptările deopotrivă sunt altele. Am venit, v-am tras-o şi am fugit. Nu se mai practică promovatul trupelor promiţătoare ce poate odată vor fi mari.

Nu. Nu vom mai avea Guns’n Roses, nici ACDC, de Metallica nici vorbă. Adio Roxette sau Pet Shop Boys. Wellcome Justin Bieber și alți handicapați ratați. Nu se mai vrea calitate, ci doar bani și prosteală. Unde sunt anii 70, cu Status Quo și Abba, unde sunt The Eighties, cu Italian Disco?

Despre asta e vorba. Vom avea o muzică de căcat, din cauza impresarilor şi promotorilor care vor doar bani, şi va fi aproape imposibil ca o trupă mare să mai reziste treizeci de ani, la fel ca Bon Jovi.

Nuţu Olteanu în locul lui Richie


După cum majoritatea fanilor Bon Jovi a aflat, uriaşa formaţie americană ce a debutat cu hitul „Runaway” va veni la Bucureşti fără sarea şi piperul propriu. De mai de mult aş fi vrut să scriu un astfel de articol, dar acum cumulez două subiecte într-unul singur.
Richie Sambora, probabil cel mai bun chitarist din lume, nu va veni la Bucureşti. Din cauză de şpriţ. Se internează la dezalcoolizare, şi nu va fi prezent în turneul nord-american, şi nici în cel european. Imensă pierdere. În locul lui va presta Phil X, un chitarist foarte bun, dar nu îndeajuns de talentat încât să-l poată înlocui pe Richie.
De aceea eu l-am propus pe Nuţu Olteanu. E chitarist de blues, la fel ca Richie Sambora, şi ar avea cam acelaşi stil ca imensul chitarist american. Ştiu că nu îmi va fi luată în consideraţie părerea, dar totuşi am vrut să mi-o exprim.