Lucruri nefăcute la timp, dar totul e până într-o zi


Cum bine zicea şi Funeriu la o televizie, problema ce se discută zilele astea pe la toate tocşoaiele e falsă. Nu despre câinii comunitari e discuţia, ci despre cum nu s-a făcut nimic din ceea ce era normal să se facă în ultimii 23 de ani.

În ăşti douăzeci şi trei de ani puteam exploda ca naţie. Ca performanţe economice, ca statut între tările Europei Centrale. Centrale, fiindcă încadrarea noastră între ţările est-europene e o altă tâmpenie acceptată şi înghiţită de noi. Puteam moderniza uriaşa industrie, dar n-am făcut-o. Am tăiat-o la fier vechi. Puteam hrăni un sfert de Europă din agricultura noastră, dar am început glorios prin a fura instalaţiile de irigaţii. Puteam avea mii de kilometri de autostrăzi pe care să circule anual milioane de turişti străini, care să admire frumuseţile unei Românii care e extraordinară fiindcă aşa a lăsat-o Dumnezeu, nu pentru că am avea noi vreun merit. Dar am preferat să n-o facem. Chiar, ce ne trebuie nouă autostrăzi!?

Nici pe plan local nu s-a făcut nimic. Oamenilor li s-a promis mereu ceea ce au dorit să audă, ba asfaltare, ba curăţenie, ba apă gaze şi canal, ba metrou, etc. Li s-a promis şi alegătorilor din mai toate oraşele că vor scăpa de câinii ce umblă nestingheriţi peste tot. Bineînţeles că nu s-a făcut nimic. Ori pentru că promisiunea a fost uitată după alegeri, ca mai toate promisiunile, ori că nu s-a dorit eutanasiere, ori că nu au fost destui bani pentru sterilizare. Nu s-a vrut eutanasiere din cauză că ori babe rujate şi nefutute au ameninţat că se leagă cu lanţuri de Casa Poporului, sau oengeuri sugătoare de bani comunitari şi de altceva au tocat banii şi n-au dat rezultate. Câinii sunt tot acolo.

De-aia, fiindcă niciodată nu se face ce trebuie şi la timp, am ajuns cum am ajuns. Ne tot holbăm prin Nord, la Suedia sau Finlanda ori Norvegia, şi ne căcăm pe noi că ăia sunt aşa şi pe dincolo, au trei coaie şi noi niciunul. Aşa ne place nouă să ne amăgim, dar de fapt toţi avem câte două coaie, două mâini, două picioare şi, mai ales căte un cap pe umeri pe care să-l punem la contribuţie. Dar îl punem să gândească numai cum să prostim alegătorii, nu cum să facem ce trebuie pentru ei. În realitate, nicio ţară civilizată nu a aplicat vreo metodă specială pentru bunăstare, ci pur şi simplu acolo s-a făcut lucrul cum trebuie, corect şi la timp. Nimic, dar absolut nimic ieşit din comun.

Dar, fiindcă ulciorul merge de puţine ori la apă, totul ţine până când apare catastrofa. A trebuit să moară japonezul ăla, care cred că nici acum, pe lumea aiilaltă nu ştie cum a păţit-o, au trebuit să fie muşcaţi sute şi mii de cetăţeni, bătrâni şi copii, în genere, ca să ne mai aducem aminte de problema cu câinii. Pe care problemă, după o săptămână-două de dezbatere la teveuri şi ziare, o uităm din nou. De-aia, repet, se ajunge la tragedii, fiindcă nu se face nimic din ceea ce ar fi normal să se facă. Nimic, doar spoieli, mâncătorii de căcat în campanii şi prostirea alegătorului cât se poate de mult, totul înspre propăşirea financiară a nesimţiţilor care ne tot conduc.

Deci, până nu vom ieşi din starea de lehamite şi nesimţire şi nu vom pune mâna să face ceea ce trebuie făcut, nimic mai mult, lucruri normale, dar la timp şi în mod corect, astfel de tragedii stupide şi de neînţeles cum e această ucidere a unui copil de către câinii care nu mai aveau ce căuta de mult pe străzi vor continua. Dar bag mâna în foc că pentru a rezolva toate problemele deloc puţine pe care românii le au azi vor trebui să se întâmple zeci de nenorociri ca aceasta pentru a lucrurile să se mişte.

Soluţie unică pentru maidanezi!


După cum ştiţi, la cât timp liber am, dacă tot nu fac nimic, măcar să cuget ceva pentru ţara asta. Şi cum stăteam eu aşa, tolănit cu capu-n palme, chiar când să adorm o idee straşnică m-a lovit, împiedicându-mă să cad pradă somnului. Ceva genial, mă! O idee revoluţionară care să împace şi iubăreţii de animale, dar şi apărătorii drepturilor omului.

Dacă tot Emil Boc sau dom’ doctor Oprescu (proaspăt ciocoi) se plimbă prin China, încercând să stabilească noi relaţii economice multilateral dezvoltate, le-am putea da o idee. În fructoasele dumnealor vizite de lucru ar putea sugera omologilor cu ochii oblici o afacere tare de tot. Care ar avea două variante:

1. Trimiterea în România a unui contingent de minim 100000 de cetăţeni chinezi pentru hrănirea acestora la faţa locului pe termen mediu. Aceştia vor fi distribuiţi uniform, pe regiuni. În funcţie de populaţia canină comunitară, fireşte.

2. Contractarea de către statul chinez a unei cantităţi mari de carcase de câine comunitar, la preţ de producător, fără concurenţă. Aici ne-ar costa pe noi tranşarea şi ambalarea produsului.

Astfel, cum ziceam, obţinem două dintr-o lovitură: scăpăm de câinii ce umblă vagabonzi şi săturăm pe mai multe luni stomăcelele înfometate a unui număr însemnat de cetăţeni chinezi. Care cetăţeni vor putea rămâne în România după pofta inimii, în caz că se adoptă prima variantă a afacerii. Vor putea, evident, să-şi găsească soţii românce şi chiar să se stabilească definiv în ţara noastră. Astfel, va creşte în mod cert natalitatea pe plaiuri mioritice. iar românii vor putea învăţa direct de la sursă ce înseamnă munca cinstită. Iată, încă două avantaje. În total, patru!

Să nu începeţi cu campanii


Că parcă văd c-o să ne umpleţi ziarele, emisiunile televizate şi internetul cu tot felul de campanii „Nu eutanasiaţi câinii vagabonzi”. Chiar nu am chef de aşa ceva.

Atâta timp cât de douăzeci şi ceva de ani nu s-a găsit o soluţie pentru a nu ne mai lovi de câini la orice colţ de stradă, să lăsăm legea să-şi facă treaba acum. Asociaţiile pentru protecţia animalelor s-au făcut că se ocupă, dar n-au reuşit decât să mănânce bani de pomană. Aia cu adăposturile e vrăjeală, la aproape 200000 de căini câţi sunt în Bucureşti, e o glumă proastă şi un atentat la banul public. Un pensionar sau un bolnav n-am îngriji, n-am ajuta un copil amărât să meargă la şcoală, n-am construi adăposturi pentru oamenii străzii, dar le-am construi adăposturi căinilor. Asta ar fi culmea prostiei!

Nu sunt instigator la violenţă şi la crimă, şi câinii sunt suflete, dar trebuie să fim de acord că omul e om şi câinele e căine. În concluzie, repet ce-am scris şi în introducere: iertaţi-ne şi scutiţi-ne cu campanii plângăcioase împotriva eutanasierii. Babele pişăcioase care plâng de mila câinilor, să-i ia acasă şi să-i suporte acolo. Dar n-o vor face, vă asigur. Românul vrea să se facă, dar cu banii şi pe spinarea altuia. Campanii pentru adoptarea lor accept. Dar repet din nou, să vedem ce succes vor avea. Aştept, nu în ultimul rând, să văd străzi curate şi fără câini vagabonzi.