Lucruri nefăcute la timp, dar totul e până într-o zi


Cum bine zicea şi Funeriu la o televizie, problema ce se discută zilele astea pe la toate tocşoaiele e falsă. Nu despre câinii comunitari e discuţia, ci despre cum nu s-a făcut nimic din ceea ce era normal să se facă în ultimii 23 de ani.

În ăşti douăzeci şi trei de ani puteam exploda ca naţie. Ca performanţe economice, ca statut între tările Europei Centrale. Centrale, fiindcă încadrarea noastră între ţările est-europene e o altă tâmpenie acceptată şi înghiţită de noi. Puteam moderniza uriaşa industrie, dar n-am făcut-o. Am tăiat-o la fier vechi. Puteam hrăni un sfert de Europă din agricultura noastră, dar am început glorios prin a fura instalaţiile de irigaţii. Puteam avea mii de kilometri de autostrăzi pe care să circule anual milioane de turişti străini, care să admire frumuseţile unei Românii care e extraordinară fiindcă aşa a lăsat-o Dumnezeu, nu pentru că am avea noi vreun merit. Dar am preferat să n-o facem. Chiar, ce ne trebuie nouă autostrăzi!?

Nici pe plan local nu s-a făcut nimic. Oamenilor li s-a promis mereu ceea ce au dorit să audă, ba asfaltare, ba curăţenie, ba apă gaze şi canal, ba metrou, etc. Li s-a promis şi alegătorilor din mai toate oraşele că vor scăpa de câinii ce umblă nestingheriţi peste tot. Bineînţeles că nu s-a făcut nimic. Ori pentru că promisiunea a fost uitată după alegeri, ca mai toate promisiunile, ori că nu s-a dorit eutanasiere, ori că nu au fost destui bani pentru sterilizare. Nu s-a vrut eutanasiere din cauză că ori babe rujate şi nefutute au ameninţat că se leagă cu lanţuri de Casa Poporului, sau oengeuri sugătoare de bani comunitari şi de altceva au tocat banii şi n-au dat rezultate. Câinii sunt tot acolo.

De-aia, fiindcă niciodată nu se face ce trebuie şi la timp, am ajuns cum am ajuns. Ne tot holbăm prin Nord, la Suedia sau Finlanda ori Norvegia, şi ne căcăm pe noi că ăia sunt aşa şi pe dincolo, au trei coaie şi noi niciunul. Aşa ne place nouă să ne amăgim, dar de fapt toţi avem câte două coaie, două mâini, două picioare şi, mai ales căte un cap pe umeri pe care să-l punem la contribuţie. Dar îl punem să gândească numai cum să prostim alegătorii, nu cum să facem ce trebuie pentru ei. În realitate, nicio ţară civilizată nu a aplicat vreo metodă specială pentru bunăstare, ci pur şi simplu acolo s-a făcut lucrul cum trebuie, corect şi la timp. Nimic, dar absolut nimic ieşit din comun.

Dar, fiindcă ulciorul merge de puţine ori la apă, totul ţine până când apare catastrofa. A trebuit să moară japonezul ăla, care cred că nici acum, pe lumea aiilaltă nu ştie cum a păţit-o, au trebuit să fie muşcaţi sute şi mii de cetăţeni, bătrâni şi copii, în genere, ca să ne mai aducem aminte de problema cu câinii. Pe care problemă, după o săptămână-două de dezbatere la teveuri şi ziare, o uităm din nou. De-aia, repet, se ajunge la tragedii, fiindcă nu se face nimic din ceea ce ar fi normal să se facă. Nimic, doar spoieli, mâncătorii de căcat în campanii şi prostirea alegătorului cât se poate de mult, totul înspre propăşirea financiară a nesimţiţilor care ne tot conduc.

Deci, până nu vom ieşi din starea de lehamite şi nesimţire şi nu vom pune mâna să face ceea ce trebuie făcut, nimic mai mult, lucruri normale, dar la timp şi în mod corect, astfel de tragedii stupide şi de neînţeles cum e această ucidere a unui copil de către câinii care nu mai aveau ce căuta de mult pe străzi vor continua. Dar bag mâna în foc că pentru a rezolva toate problemele deloc puţine pe care românii le au azi vor trebui să se întâmple zeci de nenorociri ca aceasta pentru a lucrurile să se mişte.

Anunțuri

Iarăşi despre eutanasiere


Pe B1, chiar acuma, se discuta a miliarda oară despre eutanasierea câinior vagabonzi din Bucureşti, şi despre posibilitatea ca la nivel local să se organizeze referendumuri pentru ca populaţia să-şi dea cu părerea.

Tovarăşul Marius Marinescu iar e nesimţit în direct, Vasile Gherasim s-a tirat din studio. Un neica nimeni îi apără pe animale, împreună cu fosila Paula Iacob, dar nimeni nu propune soluţii alternative VIABILE!

Ne învârtim în acelaşi cerc de douăzeci de ani.

Ziua naţională a rahatului de câine


Este astăzi şi încă n-am aflat şi eu? Azi am ieşit la ceva cumpărături, că ieri frigiderul mi-a arătat degetul mijlociu când l-am deschis, şi spre magazine, că am fost la vreo trei, era să calc aproape din metru în metru într-o înşiruire aproape continuă de treburi mari canine.

Trebuia cumva să simt eu că m-am întors în marele oraş, şi se pare că numai aşa se putea. Oraş care tinde să capete din ce în ce mai mult culoarea maro, sau pe alocuri galben-verzui, depinde ce-a servit câinele.