1989


Acum 25 de ani, suflul Revoluției încă nu ajunsese la București. Firava mass-media de atunci făcuse tot posibilul să nu se afle mai nimic.
Pentru mine, ceea ce numim azi Revoluția română a început fix pe 22 decembrie. Copil fiind, fără un lexic prea bogat, eram lovit din toate părțile de cuvinte precum: tiran, dictator, terorist. Majoritatea legate de președintele României, cel pe care toată lumea îl venera, până cu câteva zile în urmă.
Eram acasă, în vacanță, și nu îmi venea să cred ce se întâmpla. Mama a scăpat, nici azi nu știu cum, de participarea la acel miting de susținere a lui Ceaușescu, ce a avut loc pe 21, cred. Ar fi fost storcită de mulțime.
Dictatorul a fugit… Asta auzeam la radio… Nu îmi era foarte clar cine era dictatorul. Iarăși, nu știam cine e generalul Milea. Și de ce s-a sinucis.
Îmi era frică. Eram copil. Țin minte că și la toaletă mă ducem cu teamă. Îmi mai amintesc și că, după luni bune, tot ieșeam prin oraș cu frică.
Vecinii făcuseră un fel de rezistență, blocând cu tomberoanele de gunoi strada. Așa credeau ei că ajută la bunul mers al Revoluției. Colegii mei mai în vârstă de la metrou povestesc că li s-au împărțit Kalașnikoave pentru a participa și ei, mai mult de formă, la această revoluție.
Un mare șoc a fost asasinarea Ceaușeștilor. Chiar de Nașterea Domnului. Cu toții am crezut că am scăpat astfel de comunism. Rezultatul îl vedem azi. Mai avem, cred, preț de o generație, de luptat.

Anunțuri

Gena autodistrugerii


Românii nu au doar talent, nu doar vocaţie, ci au în sânge distrugerea neamului. E scris în arborele nostru genetic să stricăm tot ce avem bun, culmea!, construit tot de noi.

Habar n-am cum, dar chestia asta nu e de ieri, de azi. Ultimele strofe din Scrisoarea III ne lămuresc repede că şi acum un secol şi jumătate românii procedau la fel ca şi azi. Clasa politică era aceeaşi, iar aceleaşi erau motivele pentru care românii se apucau de politică. Pentru căpătuială.

Un alt dureros adevăr e că românii nu au ştiut a se guverna pe ei înşişi. Când au fost lăsaţi s-o facă, n-au fost în stare, iar acum strigăm că UE sau NATO ne hotărăsc soarta. Drept e că numai cu domn străin am scos un pic capul din nisip. Independenţa ne-am câştigat-o sub Carol I, iar Marea Unire de la 1918 am realizat-o conduşi de regele Ferdinand, care n-a ezitat să lupte împotriva neamului unde el îşi avea obârşia: germanii.

Pe timpul regalităţii s-a construit cale ferată, fabrici, uzine, iar cei mai mari inventatori ai noştri, cu prestigiul mondial, în astă epocă au scos capul în lume, şi nu li s-au luat cu japca invenţiile, ca pe timpul comunismului. Apropos de comunism, dincolo de urâciunea lui şi de traiul greu şi cu palma la gură dus de români, în timpul lui s-a realizat o uriaşă industrializare a României. Începând cu stăvilirea apelor prin baraje de acumulare, cele mai mari fiind Vidraru, Bicaz, sau cele de pe Lotru, era comunistă a dorit să demonstreze că şi românii sunt în stare de multe, doar prin forţe proprii. Industrializarea a cuprins aproape toate domeniile: de la industria uşoară, gen textile, până la cea constructoare de maşini, maşini-unelte, utilaj petrolifer, autoturisme, siderurgie, metalurgie. De asemenea, şi sub comunişti s-a dezvoltat calea ferată. În unele din domenii, ca cel petrolifer, experienţa dobândită a fost folosită şi pe plan extern, iar românii sunt cei ce stau, prin aducerea tehnologiei de extragere a ţiţeiului, la baza prosperităţii şi opulenţei din ţările arabe.

Aşadar, de construit, românul a fost şi probabil că mai este în stare. Dar n-o mai face. Acum e timpul distrugerilor. Acum cei ce conduc ţara nu dau doi bani pe patriotism. De exemplu, pentru interesele unora ce importă vaccinuri, se lasă în paragină o mândrie a ţării, Institutul Cantacuzino. Petrolul şi gazele ne sunt vândute de alţii, care chiar nu mai contează că sunt austrieci şi nu ruşi, ca pe timpul anilor 50. Telecomunicaţiile le-am dat şi pe alea, iar aurul, cuprul sau aluminiul sunt duse şi ele. De minerit, domeniu ce ne-ar putea aduce energie ieftină, căci ai avem rezerve pentru 200 de ani, nu ne mai ocupăm. Industria grea a fost tăiată şi vândută la fier vechi. În agricultură, unde excelam până acum, e tragic. Agricultura, domeniu unde eram pe locul I la producţia de grâu din Europa în 1936, nu ne mai asigură măcar plinul burţii. Românul de rând a distrus-o şi el cum a putut, vezi furatul instalaţilor de irigare, iar statul a ucis-o încet şi sigur, prin subvenţiile prea mici acordate agricultorilor, şi prin lipsa unor sisteme de colectare a roadelor pământului. Astfel, astăzi mâncăm doar legume şi fructe produse în UE, la preţ european, evident. Numai că noi avem salarii euro-româneşti.

Stricăciunile de care sunt acum românii în stare sunt produse şi de expunerea preţ de o jumătate de veac la comunism. În comunism omul e învăţat că toţi oamenii sunt egali, trebuie plătiţi şi trataţi la fel şi, cel mai grav, că toate bunurile statului sunt al tuturor. De-aia românul fură fără jenă de peste tot, fiindcă aşa a învăţat el pe timpul ălălalt. De-aia acum pensionarii, altădată lucrători la stat pe timpul lui Ceaşcă, se înghesuie la orice fel de pomeni, fiindcă au fost învăţaţi să li se dea, nu să îşi câştige. Din acelaşi motiv se înghesuie la scaune în transportul în comun, fiindcă au fost educaţi că totul li se cuvine.

Politicienii de azi doar se fac că urmează nişte doctrine. Singura doctrină e cea a interesul personal, al căpătuirii cât mai grabnice. Nu-i doare că pentru asta se taie păduri seculare, nu le pasă că întreprinderile sau fabricile închise şi date la fier vechi de ei poartă urmele sudorii şi sângelui părinţilor sau al bunicilor lor. Se ştie cât de greu se muncea pe timpul lui Ceauşescu, pentru „construirea socialismului”, şi cât de greu au muncit ai noştri părinţi şi bunici în acele vremuri negre. Uităm, însă, repede şi ne autocondamnăm să repetăm istoria, făcând aceleaşi prostii la nivel de stat. Cei ce ne jupuiau odată erau turcii, mai apoi austro-ungarii, după aia ruşii, acum ne pune capră toată Europa. De unde nici măcar ce avem dreptul să luăm, fondurile europene la care şi noi contribuim, nu suntem în stare. Decât dacă ne pică şi nouă ceva, fireşte.

Nimic din ce-am scris mai sus nu e nou, evident. Şi cred că totul a fost deja spus şi scris de multe ori. Ar mai fi, ohooo, încă multe de pomenit pe aceeaşi temă, însă ceea ce chiar nu pot face e să trag concluzii. Sau, mai bine zis, mi-e frică s-o fac.