Mi-e dor de copilărie


Păi, cui nu i-ar fi? Mi-e dor să mă joc la groapa cu nisip, cu lopăţele şi găletuşa cu nisip. Să fiu protejat, şi să nu am nicio grijă că vine plata luminii, că s-a afişat întreţinerea. Sau, griji contemporane cu copilăria mea: când bagă tacâmuri în piaţă la Amzei, unde tata şi bunicul se duceau cu noaptea-n cap ca să apuce ceva carne.
Mi-e dor să mai fiu în clasele mici, unde tovarăşa învăţătoare mă învăţa să fac bastonaşe, liniuţe iar mai târziu îmi dădea pentru 8 Martie să învăţ o poezie cu Mama. Bine, învăţătoare o s-o am toată viaţa pe nevastă-mea, că odată cu ăia mici ai ei de la şcoală mă dădăceşte şi pe mine (cu rezultate infinit mai mici, însă).
Mi-e dor de vremurile când părinţii erau tineri şi în putere, şi toţi bunicii trăiau, iar eu mă simţeam centrul Universului (deşi încă nu făcusem Geografie, şi nu ştiam ce-i aia). Mi-e dor şi de perioada pubertăţii şi a adolescenţei, când părinţii mă băteau la cap să învăţ, iar eu mă făceam că plouă, sau făceam ce am scris în articolul precedent, adică fiţuici. Inocenţa copilăriei şi lipsa oricărei griji sunt lucrurile după care tânjeşte orice adult, chiar dacă nu o spune sau nu lasă să se vadă.
În sfârşit, simt lipsa lungilor vacanţe de vară când mă uita Dumnezeu pe la ţară, la bunicii materni, unde toată ziua mergeam prin pădure, la bureţi, ori la pescuit pe gârlă, în toate cazurile desculţ. Şi stăteam trei luni fără nicio grijă. Mi-a fost cumva un pic greu să mă hotărăsc să scriu despre copilărie, pentru că e cu siguranţă cea mai frumoasă perioadă a vieţii oricui şi îţi trezeşte amintiri şi sentimente în faţa cărora nu poţi fi indiferent.

Dorul de copilăria noastră


Ceva emoţionant, de demult. Despre copilăria noastră.
Copilăria mea s-a desfăşurat cam două treimi în comunism, şi una după. La loviluţie aveam nouă ani jumate. Ce mi-aş dori s-o mai trăiesc o dată! Ăăă, de copilărie vorbeam!
Sigur că n-aveam toate pe câte le au copiii de azi. Dar copilăria noastră a avut farmecul ei. Nu aveam calculator pentru a ne afla fericirea la capătul unui dublu clic, dar cu siguranţă eram mult mai sănătoşi. Pentru că distracţia noastră avea loc 100% afară. Ne jucam raţele şi vânătorii, frunza, şotron ori v-aţi ascunselea, jocuri care implicau mişcare multă, de-aia zic că eram mult mai sănătoşi. Băieţii jucau fotbal, cu porţile improvizate din două pietre. Dar jucau şi fetele mai băieţoase fotbal, nimeni nu era exclus. Bineînţeles că cel mai important din noi era cel ce deţinea o minge. De 16 lei, cea portocalie sau de 35, cea cu striaţii, ce o imita pe cea din piele din anii 60. Exista, fireşte, şi copilul deţinător de minge ce se supăra şi pleca acasă cu minge cu tot, lăsându-i cu ochii-n stele pe ceilalţi.
Cu ce ne potoleam setea după joacă? Erau pe atunci Quik Cola, Pepsi ce se găseau mai greu, dar aveam binecunoscutul Brifcor de portocale, şi mai târziu şi de încă o aromă, nu mai ştiu din ce era. Sau cu zmeurată, era 8 lei litrul parcă, si era într-un borcan paralelipipedic la orice cofetărie, cu o ţâşnitoare înăuntru, ce o vântura încontinuu. Nu exista apă plată pe atunci, dar nici nu ne trebuia, puneam gura la orice ţâşnitoare de pe stradă şi nu ne mai căcam pe noi că ne îmbolnăvim.
Cu teveul stăteam cam prost. Desene animate nu prea aveam decât duminica la Gala Desenului Animat, de unde sorbeam din ochi şi genericul, atât de avizi de animaţie eram. A mai fost o tentativă cu Mihaela pe la ora 7 seara, dar nu cred c-a durat mult. Era prea mult pentru noi. Dar tocmai penuria asta de media ne făcea să apreciem atât de mult orice minut de desen animat. Acum când sunt pe toate posturile, ba sunt şi televiziuni numai cu animaţie, parcă nu mai au niciun farmec. Filmele copilăriei noastre sunt Racheta Albă, Pistruiatul, Toate Pânzele Sus, sau la cinema nu ratam filmele cu Piedone.
De îmbrăcat erau cam puţine, nu ca acum. Dar nici nu prea eram aşa disperaţi după „ţoale”, ca acum. La şcoală era uniforma, şi cu asta s-a încheiat orice discuţie despre garderoba de la şcoală. Cine avea blugi, era rege. Costau mult şi nici n-aveai de unde să iei, decât „de afară”, ceea ce constituia un lucru aproape imposibil de obţinut. Aveam însă Tricodava, defunctă azi, care făcea treninguri, dacă nu greşesc, ori aveam celebrii tenişi de Drăgăşani, dispăruţi şi ei, căci nu mai avem loc de converşi; drăgăşanii nu mai sunt buni.
Aveam îngheţată pe băţ, aveam vafe, Eugenii, biscuiţii Mirela, Anca, Bucureşti, bomboane cubaneze, deci nu duceam lipsă de dulce. Şi bag mâna-n foc că erau şi mult mai sănătoase.
Dacă sărim pârleazul dincolo, în anii 90, avem amintiri şi de aici.Mai crescuserăm un pic şi, la sfârşitul clasei a patra începuserăm să completăm oracole, unde răspunsurile cele mai aşteptate erau la întrebarea „Iubeşti pe cineva? Pe cine?” Dupa 1990 s-a dat drumul la comerţ şi au început să apară blugii turceşti, şi ne-am mai potolit cumva setea de blugi. Erau cei spălăciţi, Pyramid parcă, foarte căutaţi. Bineînţeles, cine avea trening Sergio Tachini era tare, ori tricou Wrangler. Începeam şi noi să respirăm o ţâră de democraţie, pe care mai târziu aveam s-o înţelegem şi s-o practicăm prost. Tot după 90 ne-am mai potolit foamea de media după ce, timid, au început să apară televiziunile prin cablu. Ţin minte că prima televiziune prin cablu pe care am avut-o era de la un nene ce avea o antenă parabolică ce dădea cablu la juma de cartier, dar pe ce dădea ăla, vedeau toţi. Când schimba postul, se schimba şi la noi.
Nu eistau calculatoare, cum am mai zis, dar începuseră să apară jocuri de buzunar gen Tetris ori Supermario, iar cine avea din clasă aşa ceva se juca în pauză, iar ceilalţi se strângeau în jurul lui ca ciorchinele.
Pe la jumătatea anilor 90, apăruseră serialele pentru adolescenţi, şi ne mai inspiram şi noi din ce făceau ăia pe acolo. Ne uitam şi noi la Beverly Hills, la Merlose Place, la Salvaţi de clopoţel, şi ne închipuiam cum am fi noi în locul lor. Crescuserăm…