Despre cutremure


Primul. Doişpe fără ceva. Mi-aduc aminte doar că-mi înfundam capul in umărul lui tata nevoind, parcă, să aflu, să ştiu ce se întâmplă. Aveam 6 ani, dar intuisem perfect ce se întâmpla. Mama lucra la Adesgo, schimbul 3, şi în timpul cutremurului a coborât pe scări din fabrică. A venit pe jos acasă. Ca un fapt divers, înainte cu nici două săptămâni mă jucasem cu nişte chestii din plastic cu care construiam blocuri, un fel de Lego românesc, cumva, şi stiu perfect că simulam un cutremur la un turnuleţ facut de mine, deşi nu ştiam cum poate fi.
Al doilea şoc: 30 mai 1990, ora 13.41. Am simţit ceva puternic, mai mult pe fond sonor şi, la fel ca la cel anterior, încercam să mă mint, de data asta inducându-mi ideea ca e undeva afară un excavator, un buldozer puternic, ceva. Asta a fost unda verticală. Am ţipat, am fugit la bucătărie unde mama rămăsese încremenită cu şomoiogul de vase în mână, încercând să vină la mine. A început, apoi. Se balansau pereţii atât de tare, încât in acele momente te gândeşti să îţi iei rămas bun de la tot. Te împaci cu gândul că cel mai rău lucru ţi se poate întâmpla, te uiţi cum pereţii se îndoaie la 45 de grade, şi aştepţi in orice clipă să se rupă. Apoi, noaptea, a fost o replică de 3,8. A doua zi, o înnebunisem pe mama, am fost la tot felul de cumpărături, numai să nu intru in casă. Ţin minte că mi-a spus că a cheltuit o grămadă de bani, doar pentru că nu mai voiam să intru în casă.
Dar cel mai groaznic sentiment e acela ciudat când constaţi că locuinţa ta, căminul tău, se mişcă intr-un fel nenatural, hidos, grotesc, şi nu e maşină, nici tren, nici autobuz. E o casă din beton care se bălăngăne nefiresc, gata să se crape peste tine.
Mi-e frică de cutremur. La cel din 1986 stăteam la etajul 3. La fel şi la cel din ’90. La cel din 2004, de 5 grade şi ceva, eram la ţară, de aceea nu m-a traumatizat prea tare, de fapt dormeam aproape, şi nici nu m-am ridicat din pat. Casa pe sol îţi dă un sentiment de siguranţă.
A mai fost unul prin 2009, tot de vreo 5 grade, şi eram la ai mei în vizită, la etajul 6. Acum stau la 8, şi ăsta e unul din multele motive pentru care vreau cu disperare o casă pe pământ.

Anunțuri

Gheorghe Marmureanu, japonezii, si cutremurele lor


Sper sa nu ma-nsel, si banuiesc ca e greu sa se verifice o asemenea informatie, si mie mi-a fost greu sa ma verific prin ziare, dar: daca nu ma inseala memoria, profesorul Marmureanu a fost cel care, intrebat despre probabilitatea producerii unui cutemur major in Vrancea, a replicat ca nu, motivand ca pana prin 2022 zona Japoniei va fi cea mai afectata, iar ca urmatorul mare cutremur va avea loc in arhipelagul nipon. Din pacate pentru poporul japonez, nu s-a inselat. Profesorul Gheorghe Marmureanu nu are alura vreunui Hancu. Dar ce ma lasa perplex este educatia japonezilor care, desi sesizand ca acest cutremur e de departe mai mare decat ce simt ei de obicei, nu si-au pierdut cumpatul, si si-au pastrat calmul lor asiatic, cel putin in imaginile televizate.
Mai citeam prin ziare ca la noi, daca ar fi un cutremur nu comparabil, Doamne-Fereste, ci unul puternic, vrancean, ar fi dezastru. N-am priceput nici pana acum de ce Prefectura n-are bani, sau daca are, prin cine i-ar distribui. Oricum, in stare de cutremur noi vom sta sa numaram bani, sa-i dam unde se da spaga mai mare, si, eventual, sa reconstruim un bloc acolo unde cetatenii supravietuitori fac contract pe viata cu o firma de avertizare seismica constituita ad-hoc.