1989


Acum 25 de ani, suflul Revoluției încă nu ajunsese la București. Firava mass-media de atunci făcuse tot posibilul să nu se afle mai nimic.
Pentru mine, ceea ce numim azi Revoluția română a început fix pe 22 decembrie. Copil fiind, fără un lexic prea bogat, eram lovit din toate părțile de cuvinte precum: tiran, dictator, terorist. Majoritatea legate de președintele României, cel pe care toată lumea îl venera, până cu câteva zile în urmă.
Eram acasă, în vacanță, și nu îmi venea să cred ce se întâmpla. Mama a scăpat, nici azi nu știu cum, de participarea la acel miting de susținere a lui Ceaușescu, ce a avut loc pe 21, cred. Ar fi fost storcită de mulțime.
Dictatorul a fugit… Asta auzeam la radio… Nu îmi era foarte clar cine era dictatorul. Iarăși, nu știam cine e generalul Milea. Și de ce s-a sinucis.
Îmi era frică. Eram copil. Țin minte că și la toaletă mă ducem cu teamă. Îmi mai amintesc și că, după luni bune, tot ieșeam prin oraș cu frică.
Vecinii făcuseră un fel de rezistență, blocând cu tomberoanele de gunoi strada. Așa credeau ei că ajută la bunul mers al Revoluției. Colegii mei mai în vârstă de la metrou povestesc că li s-au împărțit Kalașnikoave pentru a participa și ei, mai mult de formă, la această revoluție.
Un mare șoc a fost asasinarea Ceaușeștilor. Chiar de Nașterea Domnului. Cu toții am crezut că am scăpat astfel de comunism. Rezultatul îl vedem azi. Mai avem, cred, preț de o generație, de luptat.

Ultima generaţie


O generaţie durează cam douăzeci şi cinci de ani, adică perioada dintre naşterea unui individ şi vârsta medie la care poate avea copii. La Revoluţie, în ’89, s-a strigat, şi s-a dorit, să nu mai existe nicio generaţie de sacrificiu. Destul vor fi suferit cei ce au trăit între 1947 şi 1989, maturi fiind, şi ducând greul intoxicării comuniste.
Iacătă, s-au făcut doo’ş cinci de ani de la Loviluţie şi… suntem mai proşti şi chiar mai săraci, vorba lui Brâncuşi. Trecură fix douăzeci şi cinci de ani. Adică, ce să vezi!, încă o generaţie. Şi tot de sacrificiu! Tinereţea, şi perioada de tranziţie spre vârsta a treia, a părinţilor mei, copilăria, adolescenţa şi drumul spre maturitate al meu, şi bătrâneţea bunicilor… Asta au însemnat cei 25 de ani de la aşa-zisa revoluţie. Nimic bun, pe de-a-ntregul…
22 decembrie 2014. Data când se face schimbul de preşedinţi la Cotroceni. Şi data când se termină generaţia ce a trecut de la 22 decembrie 1989, şi începe o alta. Poate, nu tot de sacrificiu.

Istoria din viitor


Stabilim de la început că istoria nu e o ştiinţă exactă. Nu e ca în matematică unde 1+1 fac întotdeauna 2.

Când citim astăzi despre Ştefan cel Mare constatăm că a fost un erou. Un luptător ce nu dădea înapoi, deşi mic de statură. În bună parte şi datorită lui se spune că la graniţele noastre a fost oprită invazia turcă, împiedicaţi fiind de către noi otomanii să ajungă la Occident. Dar de unde ştim noi că a fost aşa cum am învăţat la şcoală?

Despre regele Mihai I ştim că a forţat să abdice în 1947. Şi că despre acele zile circulă zvonul că a plecat în Elveţia cu vagoane întregi încărcate cu averea regală. A fost, deci, o victimă. Dar dacă nu a fost aşa? Azi îl vedem aşezat la masă cu strănepoţii comuniştilor de atunci, cu mizerul Victor Ponta. Se lasă decorat de Ion Iliescu, groparul României de azi, şi îl invită pe acesta la aniversarea a 90 de ani de viaţă. Asta după ce la începutul anilor ’90 bunicuţa de groază a României îi refuzase accesul în România. Eu, unul nu îl mai consider pe regele Mihai I o victimă a ruşilor, ci îl suspectez de o înţelegere cu sovieticii şi cu reprezentanţii lor în România de azi, PSD, respectiv Ion Iliescu.

Ce va scrie în manualele şi cărţile de istorie peste veacuri? Că revoluţia română din 1989 a fost spontană? Că a izbucnit din cauza nemulţumirilor populare, că a fost organizată de popor, iar în urma ei, emanatul poporului, Ion Iliescu, erou al clasei muncitoare, s-a cocoţat prin voinţă populară la 20 mai 1990 (duminica orbului, surdului şi mutului) în capul statului?

Da, cu siguranţă că aşa vor citi stră-stră-strănepoţii noştri peste secole, dacă nu scormonim rahatul astăzi. Dacă nu facem tot ce e omeneşte posibil, ba chiar şi ceva în plus, pentru aflarea adevărului istoric. Pentru a şti ce s-a întâmplat cu adevărat acum 24 de ani. Poveştile spune până acum sunt ceai de tei pentru adormirea populaţiei. Trebuie ştiut cine se face vinovat de cei vreo mie de morţi, de ce personaje cheie din timpul evenimentelor au murit brusc în cursul anilor ’90, şi, mai ales, de ce un personaj scârbavnic precum Dan Voiculescu-Varanul e suspectat că a avut acces la conturile lui Ceauşescu. El, dar şi alţi îmbogăţiţi subit după 1990.

Revoluţie şi involuţie


Acum vreo douăzeci şi una de ierni nu prea ştiam eu ce-i aia dictator. Substantivul cu pricina îl auzeam pentru prima dată atunci, pe la radio ori la televizor. La fel şi cuvintele: tiran, revoluţie, odios. Nici la budă nu mergeam singur de frică. Nici afară, chiar după câteva luni, nu prea îmi venea să ies mai departe de cartier, mai prin centru. Noroc că n-am stat într-o zonă centrală, căci la noi nu s-a tras. Dar spaima era evidentă, fie şi doar dacă priveai ştirile răzleţe de la televiziunea română (deja) liberă. Asta şi voiau orbanizatorii: spaimă.

Şi nu doar spaimă, ci şi degringoladă, incertitudine, dezinformare, haos. Toate aceste ingrediente alcătuiesc reţeta ideală pentru un transfer de putere de la un pol la altul, cu concursul decisiv al acelor forţe ce doreau schimbarea, dar în stilul şi cu oamenii doriţi. Moscova, Ion Iliescu. Adică organizatorul şi beneficiarul.

Să nu ne dăm după cireş. N-a fost nicio revoluţie. Iar dacă au ieşit în stradă şi oameni de bună credinţă, asta a fost datorită manipulării. Organizatorul răsturnării de regim ştia că şi românul de rând îşi doreşte asta, şi a mizat pe ajutor indirect. Tot cetăţeanul din popor a constituit şi carnea de tun necesară pentru a demonstra că, vezi-Doamne, au existat terorişti. Or fi existat sau nu, habar n-am. Cu siguranţă însă că au existat şi au şi acţionat „agenturili străine” de care pomenea Tovarăşul.

Ce-şi dorea românul atunci? Evident, un trai mai bun, şi a şi sperat că-l va obţine. Aşa s-a întâmplat până la urmă? Aici răspunsul e relativ, cum ar fi zis Einstein. Adică, e cu siguranţă mai bine pentru norocoşii epocii de acum. Cei ce s-au îmbogăţit serios de pe urma schimbării de regim, cu directul concurs al celor ce au venit la putere din ’90 încoace. Pentru marea masă a românilor, nu se poate spune că o duc mai bine. După cum spunea cineva, dacă te uiţi pe gaura cheii şi nu vezi nimic, nu te interesează ce e dincolo. Dar dacă vezi pe gaură ceva bun, frumos, dar uşa e încuiată, te iei cu mâinile de păr. Aşa au fost şi sunt românii: atunci n-aveau ce să cumpere, acum au, dar n-au cu ce.

Ce şi-a dorit românul cel mai mult? Să fie liber. Şi într-adevăr este. Dar n-are ce face cu libertatea. Cea a cuvântului? Da, există, poţi înjura şi critica în voie acum, dar nimeni nu te ascultă. Nici aici n-am câştigat nimic, deci. Să aibă de unde-şi lua o maşină mai bună de afară, blugi la liber, electrocasnice, haine, cafea şi ţigări din import, a mai vrut românul. Toate acestea sunt la 10% din calitatea de atunci. Deschizându-se porţile comerţului pentru Occident şi în Europa de Est, calitatea a scăzut datorită producţiei mari, iar la noi ajung produse de calitate net inferioară celor vestice.

Ordinea şi educaţia nu mai există, îm formele de atunci. Copiii de azi nu mai sunt politicoşi, din cauza părinţilor ce nu le mai dau educaţie, dar şi a profesorilor din ce în ce mai slabi pregătiţi şi plătiţi. Orice interlop poate umili la orice oră de maximă audienţă orice poliţist, căruia îi e frică să aplice până şi legea.

Am câştigat ceva deci, sau nu, în cele două decade scurse? Ia să vedem ce se putea face, mai întâi. Nici un regim nu e nici perfect, nici infailibil. Nici cel al lui Ceauşescu. Dar cu siguranţă că orice regim are părţi bune. Acestea trebuiau păstrate şi îmbunătăţite. Educaţia şi politeţea de atunci, ordinea stradală, decizia de a nu ne mai împrumuta pe pieţe externe. Mâncarea mai sănătoasă decât acum, egalitatea între oameni la nivel de individ, de om, în niciun caz ca intelect ori salarizare. Adăugate nişte tehnologie în industrie, o eficientizare a agriculturii şi o promovare şi susţinere a turismului, Romania ar fi fost o cu totul altă ţară astăzi. Dar n-am vrut, ori n-am ştiut ce să ne dorim. N-am ştiut care e ţinta, care să fie scopul acelei răsturnări de sistem. Nici n-am ştiut, nici nu ne-a explicat nimeni, dar nici n-am întrebat ce e de făcut. Aşa că, îmi pare tare rău să constat, dar distanţă dintre cei foarte bogaţi şi cei săraci lipiţi se măreşte. Iar populaţia cu nivel mediu de trai scade la fel de repede. În curând, în acest ritm vom fi doar două categorii: foarte săraci şi extrem de bogaţi. Răspunsul la întrebarea de la începutul alineatului este, deci: Nu.