Adevăr sau minciună


Câteodată, a spune sau a afla adevărul nu aduce decât durere şi supărare. Crudul adevăr doare de multe ori, dar noi ce facem? Mergem pe drumul lui, sau încercăm să-l ocolim cu denaturare?

A spune verde în faţă nu e apanajul oricui. Ci doar al celor curajoşi. A spune ce gândeşti îţi poate atrage de asemenea multe buclucuri. Adevărul deranjează, iar a-i spune cuiva părerea sinceră despre el (ea) îţi poate aduce neplăceri. Dacă alegi să spui unui bun prieten că soţia îl înşeală te poţi aştepta să nu te creadă, ba chiar respectivul poate crede că umbli cu lucruri necurate, şi în felul ăsta poţi pierde o prietenie.

Între adevăr şi minciună există o cale de mijloc. Diplomaţia. Nu mă refer la diplomaţia de stat, ci la abilitatea de a comunica cu băgare de seamă. Poţi alege să comunici cuiva un lucru fără a-l deranja, pe căi ocolitoare. Dar a fi diplomat în exprimare nu e pentru oricine. Îţi trebuie ceva experienţă în discurs pentru asta. Ştiindu-te diplomat în exprimarea orală, poţi acum să-i dai vestea cea proastă prietenului, tău, dar fără a-l leza în vreun fel şi fără a te pune pe tine în pericol.

Diplomaţia e buna în orice tip de interacţiune umana. În orice tip de colectivitate. Şi în relaţiile intime, şi la şcoală, şi la serviciu. Dar câteodată parcă tot simţi nevoia să spui direct adevărul cuiva. Măcar pentru a te răcori, şi tot e nevoie

Spunem lucrurilor pe nume?


E un lucru tare greu de făcut astăzi, ştiu. Dar totuşi cred că există şi oameni care nu şi-au pierdut personalitatea, ba mai au şi o ţâră de caracter.
Dacă ai un prieten bun, pe care îl înşeală nevasta, ce faci, îi spuni verde în faţă, sau încerci să-l convingi pe ocolite că ar trebui să o verifice cumva? Dacă şeful la muncă te nedreptăţeşte te iei în piept cu el, sau laşi capul jos şi zici „Da, şefu”?
Aici e vorba şi de un pic de diplomaţie. Cu toţii facem complimente doamnelor. Dar de obicei le facem atunci când doamna cu pricina merită. În caz contrar, când întâlnim o femeie fără trăsături fizice deosebite, ce facem, îi zicem că e urâtă?
În toate cazurile, a spune pe şleau nu înseamnă întotdeauna că avem personalitate puternică. Ok, poate avem, dar trebuie să existe şi un pic de tact. Şi cu prietenul înşelat, şi cu şeful alunecos, şi cu complimentele adresate doamnelor trebuie să ştim să rostim cuvintele. Cu puţină experienţă oratorică putem evita situaţii neplăcute ori penibile. Dacă eşti un pic abil în a te juca cu cuvintele, şi nu trânteşti mucii în fasole, poţi obţine rezultate mult mai mari decât atunci când te exprimi deschis, fără perdea. În cazul prietenului încornorat, el poate fi orbit de pasiunea pentru nevastă-sa şi nu numai că nu te va crede, dar îi va şi spune că i-ai zis de ea, şi adio prietenie. În cazul cu şeful abuziv, a te lua în piept cu el înseamnă sinucidere curată, te mută disciplinar, iar dacă faci imprudenţa să-i spui unei femei că e urâtă în faţă, rişti o geantă sau o umbrelă în cap.