I-auzi brâu’! Cică exportăm!

Se pare că totuşi bacteria ucigaşă ne afectează şi pe noi. Realitatea scrie că din cauza bacteriei bagaboante pierdem zilnic o sută de mii de euro, pentru că nu mai putem exporta castraveţi. De cehi nu mă interesează, dar nu-i ştiam pe nemţi aşa bătuţi în cap. Bun, ai ceva cu Spania, pentru că e evident că se vrea ceva urât cu ei, dar nu mai cumperi castraveţi de nicăieri?
Ce se fac ei nemţii acuma fără Gurkeln? Oare aşa îndobitociţi să fie, încât să nu realizeze că şi-o trag singuri? Ar funcţiona teoria asta a conspiraţiei, dacă peste o lună-două ar ieşi Germania cu o mega-producţie în agricultură. Dar mă îndoiesc. Totuşi întrebarea care mă roade e: frate, noi chiar exportam legume? Noi chiar aveam contracte cu vestul? Păi şi atunci de ce cumpărăm de la alţii, dacă şi noi avem, cât să şi vindem?

România, ţară agrară prin excelenţă

Nu-i deloc o ruşine. A, poate doar pentru românii care consideră că a face agricultură e degradant. Dar n-am muri de foame cu toţii dacă ar gândi toţi aşa?
România, grânarul Europei. O poezie pe care o tot auzim, mulţi ştiu de ce se chema aşa România odată, alţii nu. În perioada interbelică, România era eminamente o ţară agrară, şi nu era rău deloc. Dealtfel, ca o paranteză, România a cunoscut cel mai mare salt economic din istorie între 1934-1939.
De ce nu? De ce să ne strofocăm să dezvoltăm diverse domenii în care nu ne pricepem, când putem face ce ne este cel mai la îndemână? E adevărat, mai eram pricepuţi şi la inginerie, construcţii de maşini, utilaje industriale, textile şi altele. Economia comunistă a avut ambiţia de a demonstra că putem produce orice, dar trebuie să ne vedem lungul nasului. E suficient să excelăm în agricultură şi turism, şi vom fi printre primele 5-7 ţări ca economie, din Europa. Despre turism, altă dată, însă.
De ce nu merge agricultura, însă? De ce cumpărăm de la turci, polonezi, greci în loc să producem noi? Păi poate că producem. Dar nimeni nu e în stare să colecteze producţia românului. Se aruncă tone de lapte la porci pentru că nu-l colectează nimeni, la fel şi cu cartofii. Grânele sunt cumpărate la preţuri derizorii de către intermediari, şi revândute la preţuri multiplicate primăvara.
Plus că subvenţiile sunt apă de ploaie. În Franţa sau Olanda, tări cu producţie agricolă, subvenţiile sunt puternice. E de bun simţ, pentru că acele subvenţii merg direct la producător, dar indirect se reflectă şi în preţul produsului de pe piaţă, şi în producţia crescută. Există şi un pachet de legi ce susţin producţia agricolă, referitoare şi la felul în care pământul este lăsat moştenire, in spiritul păstrării lui cât mai grupat.
În facultate, profesorul de topografie ne zicea că nu suntem lăsaţi de către marile ţări europene să ne dezvoltăm agricultura, pentru că am deveni o forţă în domeniu, şi evident că am deranja. Deci şi prea-plecătorii-spre-Europa politicieni români au partea lor de vină, determinantă chiar, în regresul agriculturii neaoşe.
Aseară l-am auzit pe profesorul Mirea Coşea la Interviurile Europa FM spunând că dacă România s-ar apuca serios acum de agricultură, în zece ani ar putea deveni o forţă la nivelul ţărilor exportatoare de petrol. Dată find criza alimentară globală ce încet şi sigur ia proporţii, a avea şi a exporta hrană ar fi similar cu a vinde petrol, ba chiar mai mult decât atât, zicea domnul Coşea. Ne vom apuca să profităm de această imensă şansă pe care Dumnezeu ne-a oferit-o, poziţionându-ne într-o zonă cu potenţial agricol? Ne vom trezi, măcar acum?