Copilărie amintită


Azi, în drumul meu spre piaţă, am trecut pe lângă grădiniţa de pe strada mea. Am traversat pe partea cealaltă a străzii, şi m-am asigurat că nu vine nicio maşină. Era doar o autoutilitară izotermă, dar mai departe, care se pregătea să facă stânga pe drumul pe care mergeam şi eu.

În curtea grădiniţei câţiva puşti de jucau cu mingea. Fotbal ceva, probabil. Dar, cum se întâmplă de obicei, inevitabil, au dat mingea peste gard. Şi se uitau cum se duce obiectul jocului departe de ei… Între timp, dubiţa a intrat la mine pe stradă şi m-a şi depăşit. A oprit pe dreapta. Dar nu ca să livreze ceva undeva, fiindcă nici n-avea unde, era doar gardul grădiniţei. Ci pentru ca şoferul, un băiat cam de vârsta mea, să se ducă după minge şi să le-o înapoieze copiilor, fericiţi şi zgomotoşi, bucuroşi de revederea cu băşica de plastic. Apoi şoferul s-a urcat înapoi la volan şi şi-a continuat drumul.

E tare bine că oamenii maturi nu-şi uită copilăria… Câte mingi n-o fi dat peste gard băiatul cu maşina… De câte ori nu s-o fi rugat la rându-i de cineva să-i dea mingea… Gestul văzut azi mi-a făcut ziua mai frumoasă, mi-a adus aminte de copilărie, pe care tare aş vrea s-o mai trăiesc…

Anunțuri

Drăcii din copilărie


Nu ştiu alţii cum sunt, dar cred că niciun copil n-a uitat să facă vreo trăznaie. Nu e, de asemenea, vreun om matur de astăzi care să nu aibă ce istorisi câte ceva de când era mic, aşa cum frumos povesteşte Simona Tache în drăgălaşul ei articol.

Geamuri n-am spart, dar nici locului nu stăteam. Alergam ca un descreierat şi prin faţa blocului, şi pe la ţară, atunci când în vacanţa de vară bănănăiam vreme de trei luni (fără o săptămână) prin toate coclaurile şi pădurile Săratei-Monteoru. Acolo am şi furat cu bună ştiinţă, pentru prima şi ultima oară. Ce-am furat? Nişte ouă, de la Baba-Lina, vecina noastră, la care intram pe o portiţă făcută prin gardul dintre noi şi ea. Eram ceva neamuri, iar ea era singură, aşa că nici vorbă de bănuieli contemporane. Aşa era pe atunci, lumea era muuult mai curată la suflet. Dar să revenim la infracţiune. M-am furişat în curtea ţaţei Lina, cam când am crezut că a intrat in casă, mai spre prânz, şi m-am deplasat spre cuibar. Acolo am văzut ceva ouşoare proaspete, de-abia eliberate de poponeţele greu încercate ale găinuşelor. Nici una, nici două, bag mânuţa şi greblez două din ele. Vin repede cu ele acasă şi le las pe masă. Pe vremea aia n-aveam habar de fizică, de planuri înclinate nici atât, astfel încât în scurt timp ouşoarele cu pricina s-au rostogolit, au căzut pe ciment în bucătărie şi s-au spart. De atunci, din fragedă pruncie, am realizat că tot la muncă îmi va fi norocul, drept pentru care n-am mai furat nimic, niciodată, din acea zi.

Tot pe la ţară mergeam la pescuit. Ce pica pe gârlă: mreană, roşioară, dintr-ăştia mici. Într-o zi m-au apucat chinurile stomacului, dar unde să fugi? Până acasă făceam un an. timp în care îmi puteam schimba în mod ireversibil culoarea pantalonilor aşa că m-am hotărât să rezolv problema la faţa locului. Întrebarea era: cu ce definitivez lucrarea? Răspunsul mi l-a oferit natura, aşa că recomand tuturor celor ce se vor afla în situaţia mea să folosească cu încrederea frunza de brusture. Eficienţă maximă 100%.

Pe timpul ălălalt toate alimentele se găseau greu. Ouăle, de exemplu, mai ales că mai erau şi pe raţie. Într-o zi când veneam cu mamaia de la Alimentară, în faţa noastră mergea o tanti cu o sacoşă. M-au apucat pe mine dansurile şi jocul de glezne şi am lovit sacoşa femeii cu picioarele. Aşa, fără niciun motiv. Drept pentru care i-am spart tantilei câteva ouă, iar aceasta de supărare nici măcar n-a mai avut răbdare să îi plătească mamaia ouăle, şi a plecat bombănind.

Acestea, dragi prieteni, sunt câteva din drăciile şi prostiile pe care le-a făcut subsemnatul în frumoasa lui copilărie. Mai sunt multe altele, dar vă plictisiţi cu siguranţă, căci blogul nu e un loc unde se scriu cărţi. Dacă aveţi şi domniile voastre amintiri de prin copilăriile din dotare, puneţi degeţelele pe tastatură şi scrieţi ce vă amintiţi cel mai frumos şi năzbâtios din cea mai frumoasă perioadă a vieţii.

Mi-e dor de copilărie


Păi, cui nu i-ar fi? Mi-e dor să mă joc la groapa cu nisip, cu lopăţele şi găletuşa cu nisip. Să fiu protejat, şi să nu am nicio grijă că vine plata luminii, că s-a afişat întreţinerea. Sau, griji contemporane cu copilăria mea: când bagă tacâmuri în piaţă la Amzei, unde tata şi bunicul se duceau cu noaptea-n cap ca să apuce ceva carne.
Mi-e dor să mai fiu în clasele mici, unde tovarăşa învăţătoare mă învăţa să fac bastonaşe, liniuţe iar mai târziu îmi dădea pentru 8 Martie să învăţ o poezie cu Mama. Bine, învăţătoare o s-o am toată viaţa pe nevastă-mea, că odată cu ăia mici ai ei de la şcoală mă dădăceşte şi pe mine (cu rezultate infinit mai mici, însă).
Mi-e dor de vremurile când părinţii erau tineri şi în putere, şi toţi bunicii trăiau, iar eu mă simţeam centrul Universului (deşi încă nu făcusem Geografie, şi nu ştiam ce-i aia). Mi-e dor şi de perioada pubertăţii şi a adolescenţei, când părinţii mă băteau la cap să învăţ, iar eu mă făceam că plouă, sau făceam ce am scris în articolul precedent, adică fiţuici. Inocenţa copilăriei şi lipsa oricărei griji sunt lucrurile după care tânjeşte orice adult, chiar dacă nu o spune sau nu lasă să se vadă.
În sfârşit, simt lipsa lungilor vacanţe de vară când mă uita Dumnezeu pe la ţară, la bunicii materni, unde toată ziua mergeam prin pădure, la bureţi, ori la pescuit pe gârlă, în toate cazurile desculţ. Şi stăteam trei luni fără nicio grijă. Mi-a fost cumva un pic greu să mă hotărăsc să scriu despre copilărie, pentru că e cu siguranţă cea mai frumoasă perioadă a vieţii oricui şi îţi trezeşte amintiri şi sentimente în faţa cărora nu poţi fi indiferent.