Cum mai vorbim

Am un prieten care nu suportă nicio limbă străină. Deşi se descurcă să citească în engleză câte ceva, doar strictul necesar, nu-i place. La vârsta lui oricum n-ar mai avea nimeni chef să înveţe vreo limbă străină, dar el preferă româna. Unde nu se descurcă apelează la Google Translator şi tot află ce-i trebuie. Nici programele pe calculator nu le instalează în engleză, iar dacă momentan nu are versiunea în română, o caută până o găseşte.

Mie câteodată mi se pare că exagerează, dar el are dreptate. Suntem români, deci totul trebuie să fie în română. Nici americanul n-ar pune Office-ul în chineză, am curaj să pun pariu. Doar pentru că toate denumirile din zona IT sunt în engleză nu înseamnă că nu le putem adapta, cum au făcut francezii. Pe vremea lui Caragiale eram filofrancezi, acuma ne omorâm după engleză. Măcar franceza e din grupul limbilor latine, şi aş fi preferat să o folosim mai mult. Apropos de francezi, ştiţi bine că ei adaptează la limba proprie orice termen străin care mişcă. Noi preferăm să le luăm aşa cum sunt şi de-abia dacă le mai cosmetizăm un pic, dacă nu cumva le implementăm ca atare. Probabil de-aia credem noi că limba noastră e bogată, din cauză că are atâtea cuvinte importate.

Nu-i rău să ştii limbi străine, asta e o dovadă de inteligenţă şi nu poate decât să te ajute. Numai să nu uităm limba natală, cum se întâmplă din ce în ce mai des. Nu mai zic de limbajul execrabil tip Ymess cu cf, plm, wtf, brb şi alte dobitocenii ce tâmpesc limba română şi pe cei ce o pocesc astfel. Aşadar, atitudinea amicului meu rămâne cât se poate de corectă, şi n-ar strica să facă şi alţii la fel, că nu văd bine viitorul lingvistic al României, altminteri.

Î din e

M-am contrazis acum câteva zile pe tema asta cu cineva. Care refuza ideea că a existat cândva în limba română şi folosirea, în cazul scrierii unor cuvinte, a lui î din e, aşa cum folosim azi î din i sau î din a. Am găsit şi câteva exemple pe net: aici şi aici.

Prima oară am observat această scriere aparte, cu î din e, în livretul militar al străbunicului meu, ce se păstrase foarte bine şi în care apărea această formă a lui î. Livretul era de pe la începutul secolului XX. Voi aţi auzit, ori întâlnit această formă?

Limba română. Cum vorbim?

Conţinutul unei emisiuni de acum câteva săptămâni cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu m-a inspirat şi determinat în acelaşi timp să scriu aceste rânduri.
Despre cum vorbim, aşadar. Cum ne alegem cuvintele, cum facem să nu greşim atunci când vorbim. Cum facem să nu cădem în penibil când vorbim, din cauza cuvintelor greşit alese, şi cum facem să nu pocim cuvintele?
Cu pocirea cuvintelor sunt responsabili liderii. De opinie, de partid, cei ce formează grupul oamenilor din viaţa publică. Faptul că am avut în perioada comunistă cuplul prezidenţial format din doi analfabeţi a făcut ca multe din greşelile lor de limbă să fie preluate şi încorporate în vocabular de către popor. Când vezi pe cineva la televizor, persoană cu ştaif, rostind niste cuvinte într-un anume fel, faci şi tu la fel. Astfel, CO2 a devenit codoi, iar dioxidul de carbon a devenit bioxid, că aşa avea tovarăsa de renume mondial chef să schimbe prefixele. Tot aşa, destule cuvinte şi-au schimbat accentul. Cuvântul prevedere şi-a mutat accentul pe prima silaba, la fel şi editor.
După părerea celor doi scriitori, pentru a vorbi corect limba e suficient să fi avut un învăţător bun in şcoala primară, cu alte cuvinte baza elementară să fie solidă.
Tot cei doi atrag atenţia asupra calofiliei, datorată obsesiei unora de a da expresiei o forma deosebita, împopoţonată. Aproape în acelaşi cadru încape şi categoria celor ce folosesc cuvinte înlocuitoare. Nu mai vedem un film, îl vizionăm; nu mai citim o carte: spunem pompos că am lecturat-o, iar când ajungem acasă nu intrăm în locuinţă, ci în rezidenţă.
Mulţi, pentru a se face plăcuţi, folosesc în exces diminutivele. Luaţi-vă facturica, auzi la magazin. Ţineţi mânuţele strânse pe lângă corp, îţi şopteşte suav asistenta atunci când îţi face EKG-ul sau „sunt şi eu drăguţ cu dvs” spunem atunci când vrem să obţinem ceva în plus de la cineva.
O gravă greşeală de limbă o facem când folosim incorect sensul verbului „a servi”. La restaurant, de exemplu. „Ce doriţi să serviţi?” te întreabă ospătarul. Uită că a servi înseamnă înainte de toate a da, nu a lua. Ori, tu la restaurant iei ceva, masa adică, nu dai, adică exact sarcina ospătarului.
O mare obsesie a mea în ce priveşte limba română constă in adăugarea unor neologisme fără rost. Dacă în cazul domeniului IT e mai greu să zicem şoarece in loc de mouse, numărătoare sau Abac în loc de computer, în alte domenii neologismele au pătruns fără logică, şi mult prea multe. Leadership, training, feedback, cool sunt cuvinte englezeşti care nu îşi au rostul la noi, ele şi altora ca ele găsindu-li-se uşor corespondenţi în română.
Stereotipii sunt o altă parte a vorbirii greşite în România. Cuvinte ca important, drăguţ, senzaţional, fenomenal au intrat în banal şi nu mai spun nimic atunci când sunt folosite.
O mare parte de vină pentru decăderea limbii unui popor o constituie regimurile totalitate. Comunismul de exemplu. Pleşu spune că limba rusă conţine 220000 de cuvinte în dicţionar. Pe timpul aparatului de stat sovietic in documentele oficiale precum şi în presa comunistă se foloseau maximum 1500! Acest lucru se cheamă limbă de lemn. La fel s-a întâmplat şi în Germania nazistă. Reducerea la minim a lexicului unei limbi conduce la limbajul de lemn.
O ultimă remarcă, tot de Liiceanu făcută: se vorbeşte cel mai puţin în popoarele unde se munceşte cel mai mult, punctează scriitorul. Şi noi ne văitam că vorbim cam mult. Ne-am prins acum cu ce efect.
P.S. În curând, un nou articol, pe o temă similară.

Preşedintili „Î din ”

Preşedintele blocului în care sălăşluiesc se întoarce cu o nouă postare pe uşa de intrare in bloc. După ce Simona Tache a publicat la sugestia mea, trimise fiindu-i de mine, primele opere literare ale prezidentului meu pe blogul ei roz, astăzi public o nouă capodoperă literară scremută de cel ce păstoreşte cu ochi vigilent şi dragoste de tată de bloc iubitor destinele blocului meu.

P.S. Pozele au fost făcute aseară, la lumina lanternei, căci n-am bliţ la telefon.