Despre trufie


Despre trufie, despre orgolioşi au discutat cei doi filosofi în ultima duminică. Îi întâlnim destul de des pe cei plini de ei, avem cu siguranţă prieteni sau chiar rude care suferă de maladia celui îndrăgostit de sine.
După cum se ştie, mândria este cel mai grav păcat. A fi tot timpul înfumurat, tot timpul cu nasul pe sus e cel mai grav păcat pe care îl prevede religia creştină.
Am mai scris, ceva mai demult, într-un articol, ceva despre cei ce se laudă. În aceeaşi categorie intră şi lăudăroşii, cea a trufaşilor. Cunosc persoane care se fălesc cu statura fizică impunătoare, deşi nu le aduce niciun avantaj chestia asta. Pentru ei e mai importantă statura fizică, decât statutul moral ori intelectual. Am un coleg care se laudă până şi cu factura de la mobil, pe care ţi-o bagă în ochi, ca să vezi tu că el e client Gold de parcă e mai cool să plăteşti mai mult telefonul, şi nu să dai mai puţin.
Narcisiştii intră şi ei în aceeaşi oală, sunt tipii care se uită de şapte mii de ori în oglindă, şi tot plini de ei. Cred că ar încăpea aci şi metrosexualii. Ambiţia de a ocupa funcţii importante îi macină pe destui dintre noi. Sunt unii care nu se simt bine dacă nu conduc pe cineva, care nu pot fără să dea ordine, care s-au născut pentru a conduce. Însă de multe ori ideea prostească de a fi şef cu orice preţ nu conduce neapărat şi la o bună gestionare a lucrurilor. Nu orice ambiţios ajunge şi bun şef.
Ca metode combative, ar exista umilinţa ori smerenia. E nevoie să fim mai smeriţi dacă nu vrem să mai fim categorisiţi drept orgolioşi. N-ar strica pentru niciunul dintre noi să mai plece capul din când în când.

Anunțuri

Despre cei mulţi şi neştiuţi


Despre cei mulţi, al căror destin este să facă bine, dar fără a face valuri. Despre aceştia s-a discutat aseară in emisiunea celor doi scriitori, Pleşu şi Liiceanu.
Cei buni trebuie să existe într-o proporţie stabilită, în raport cu cei răi, sau este imposibil să cuantificam un astfel de raport? Ce procent de bine poate răscumpăra răul? Putem face şi o comparaţie cu cei ce fac bine şi rămân anonimi, şi cei care fac bine, dar nu scapă nicio ocazie sa facă publică binefacerea lor. O vom face la sfârsitul articolului.
Aşadar, cine sunt acei anonimi, acei neştiuţi care prin binele lor poartă lumea pe umerii lor, dar care rămân în umbră? Sunt acei oameni care renunţă la identitatea proprie, şi preferă să stea deoparte, pentru binele celor mulţi. Cei mai mulţi, majoritatea covârşitoare a celor ce aduc binele sunt oameni simpli, oameni ce nu sunt personalităţi publice, de aici şi apartenenţa lor la grupul celor mulţi şi neştiuţi.
De multe ori spunem „femeia din spatele bărbatului cutare”, dar există şi bărbaţi aflaţi în umbra unor femei puternice ce le asigură acestora pe tăcute succesul, ei sacrificându-l pe cel personal. Soldatul, eroul necunoscut, contribuie şi el, pe neştiute, la victoria unei bătălii, plătind preţul suprem, şi fără a fi vreodată ştiut.
Agricultorul, ţăranul ce lucrează câmpul, cel ce oferă hrana omenirii, pentru că nu trebuie să uităm că până acum un secol şi ceva agricultura era îndeletnicirea de bază pentru majoritatea oamenilor. Ei bine, acest ţăran agricultor este agentul supravieţuirii planetei, prin el întreaga omenire trăieşte.
Un alt tip de om ce aparţine celor mulţi ce asigură pe tăcute succesul altora este cel al dascălului. Începând de la cel care îţi pune pentru prima dată condeiul în mână, şi te învaţă tainele scrisului, până la cel care te definitivează ca om la Universitate, tipul dascălului rămâne şi el unul ce poartă pe braţele sale propăşirea celorlalţi.
Un tip de slujitor ar trebui să fie şi ministrul. Cel puţin etimologic, acesta s-ar traduce prin slujitor. Dar odată ajuns în postura de ministru, el îşi închipuie exact pe dos. Că ar trebui să i se cuvină, şi nu că el este cel care ar trebui să trudească pentru cei ce îi păstoreşte.
Că tot suntem pe internet, unul dintre anonimii de astăzi este anonimul de pe forumuri. De multe ori obraznic, acesta se ascunde în spatele unui pseudonim pentru a-şi jigni fie partenerii de discuţie, fie persoane publice, fie a ameninţa diverse personalităţi, şi toate astea la adăpostul unui anonimat ce îi permite aproape orice, ştiind că este foarte greu de identificat, şi că un eventual proces ar dura foarte mult.
Anonimii ultimelor decenii au mai fost şi agenţii secreţi, ai Securităţii în cazul nostru, care constituiau umbra celui pe care îl urmăreau, şi care îi întocmeau şi ceva dosare.
În totală antiteză cu cei mulţi care prin binele lor slujesc planeta din umbră sunt indivizi tip Gigi Becali. Aceia care fac acte de caritate numai pentru a-şi promova propria persoana, pentru a-şi cultiva personalitatea şi, de ce nu, pentru a mai spala din banii proveniţi din afaceri necurate.
Am încercat, pe cât posibil, să fac un rezumat propriu al întâlnirii de ieri dintre Pleşu şi Liiceanu de la TVR. Nu încerc în niciun caz să îi copiez pe cei doi filosofi, şi nici să le fur ideile. Încerc doar să comentez pe marginea ideilor lor şi să aduc, foarte puţin, câte o completare a spuselor lor.

Limba română. Cum vorbim?


Conţinutul unei emisiuni de acum câteva săptămâni cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu m-a inspirat şi determinat în acelaşi timp să scriu aceste rânduri.
Despre cum vorbim, aşadar. Cum ne alegem cuvintele, cum facem să nu greşim atunci când vorbim. Cum facem să nu cădem în penibil când vorbim, din cauza cuvintelor greşit alese, şi cum facem să nu pocim cuvintele?
Cu pocirea cuvintelor sunt responsabili liderii. De opinie, de partid, cei ce formează grupul oamenilor din viaţa publică. Faptul că am avut în perioada comunistă cuplul prezidenţial format din doi analfabeţi a făcut ca multe din greşelile lor de limbă să fie preluate şi încorporate în vocabular de către popor. Când vezi pe cineva la televizor, persoană cu ştaif, rostind niste cuvinte într-un anume fel, faci şi tu la fel. Astfel, CO2 a devenit codoi, iar dioxidul de carbon a devenit bioxid, că aşa avea tovarăsa de renume mondial chef să schimbe prefixele. Tot aşa, destule cuvinte şi-au schimbat accentul. Cuvântul prevedere şi-a mutat accentul pe prima silaba, la fel şi editor.
După părerea celor doi scriitori, pentru a vorbi corect limba e suficient să fi avut un învăţător bun in şcoala primară, cu alte cuvinte baza elementară să fie solidă.
Tot cei doi atrag atenţia asupra calofiliei, datorată obsesiei unora de a da expresiei o forma deosebita, împopoţonată. Aproape în acelaşi cadru încape şi categoria celor ce folosesc cuvinte înlocuitoare. Nu mai vedem un film, îl vizionăm; nu mai citim o carte: spunem pompos că am lecturat-o, iar când ajungem acasă nu intrăm în locuinţă, ci în rezidenţă.
Mulţi, pentru a se face plăcuţi, folosesc în exces diminutivele. Luaţi-vă facturica, auzi la magazin. Ţineţi mânuţele strânse pe lângă corp, îţi şopteşte suav asistenta atunci când îţi face EKG-ul sau „sunt şi eu drăguţ cu dvs” spunem atunci când vrem să obţinem ceva în plus de la cineva.
O gravă greşeală de limbă o facem când folosim incorect sensul verbului „a servi”. La restaurant, de exemplu. „Ce doriţi să serviţi?” te întreabă ospătarul. Uită că a servi înseamnă înainte de toate a da, nu a lua. Ori, tu la restaurant iei ceva, masa adică, nu dai, adică exact sarcina ospătarului.
O mare obsesie a mea în ce priveşte limba română constă in adăugarea unor neologisme fără rost. Dacă în cazul domeniului IT e mai greu să zicem şoarece in loc de mouse, numărătoare sau Abac în loc de computer, în alte domenii neologismele au pătruns fără logică, şi mult prea multe. Leadership, training, feedback, cool sunt cuvinte englezeşti care nu îşi au rostul la noi, ele şi altora ca ele găsindu-li-se uşor corespondenţi în română.
Stereotipii sunt o altă parte a vorbirii greşite în România. Cuvinte ca important, drăguţ, senzaţional, fenomenal au intrat în banal şi nu mai spun nimic atunci când sunt folosite.
O mare parte de vină pentru decăderea limbii unui popor o constituie regimurile totalitate. Comunismul de exemplu. Pleşu spune că limba rusă conţine 220000 de cuvinte în dicţionar. Pe timpul aparatului de stat sovietic in documentele oficiale precum şi în presa comunistă se foloseau maximum 1500! Acest lucru se cheamă limbă de lemn. La fel s-a întâmplat şi în Germania nazistă. Reducerea la minim a lexicului unei limbi conduce la limbajul de lemn.
O ultimă remarcă, tot de Liiceanu făcută: se vorbeşte cel mai puţin în popoarele unde se munceşte cel mai mult, punctează scriitorul. Şi noi ne văitam că vorbim cam mult. Ne-am prins acum cu ce efect.
P.S. În curând, un nou articol, pe o temă similară.

Pleşu şi Liiceanu


Vă propun vouă, cititorilor şi prietenilor mei fideli, cât şi tuturor ce au răbdarea să citească blogul acesta ca, începând de astăzi, să desfacem firul în patru şi să comentăm pe marginea emisiunilor celor doi scriitori şi filosofi.
Am mai scris un articol pe această temă, şi îmi pare rău că n-am deschis acest subiect mai devreme, dar nicodată nu-i târziu, nu-i aşa? Putem discuta oricum şi despre emisiuni trecute. Eu nu le-am văzut pe toate, dar mă adaptez din mers şi abia aştept păreri diverse.

De ce citim?


Aseara m-am uitat la emisiunea „50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu” de la TVR1, iar discutia celor doi oameni de cultura a fost despre citit: cand a aparut el, de ce citim si, mai ales, de ce e bine sa citim.
Lucrul care mi-a ramas cel mai bine intiparit in minte din toata discutia a fost definitia intelectualului, enuntata de Andrei Plesu . Dupa parerea scriitorului, intelectualul se poate numi astfel nu daca, sau pentru ca citeste, ci pentru ceea ce face cand NU citeste, adica atunci cand gandeste, cand tace, cand scrie, cand discuta, adica cam atunci cand pune in aplicare ceea ce a citit.
Nu puteau lipsi trimiterile la politica actuala, asa ca tot Andrei Plesu, mai mucalit, a fost de parere ca daca citesti, ai sanse mari sa ajungi prezentator de televiziune, parlamentar, om politic, iar Liiceanu l-a completat cu reciproca: daca nu citesti ai toate sansele sa ajungi presedinte, prim-ministru, etc.
Discutia, pe scurt, s-a purtat in jurul istoriei cititului, enuntand diverse momente, de cand a inceput omul sa citeasca, adica de la inventarea papirusului, si pana azi, odata cu e-bookurile. Cei doi au amintit faptul ca inainte se tiparea numai cate un exemplar dintr-o carte, ceea ce facea accesul l carte dificil pentru omul de rand. Odata cu aparitia tiparului, s-a argit cercul celor ce citesc, iar Plesu noteaza ca prima data omul a citit cu voce tare, iar mai apoi a inceput sa citeasca tacand.
Nu exista, dupa cei doi scriitori, un „retetar” pe care tu, ca om al literelor, sa-i prescrii celui ce te intreaba ce e bine sa citeasca. E de preferat ca tu insuti sa citesti, incepand cu varsta maturitatii, acele carti care iti ofera raspunsuri la propriile tale intrebari, si nu neaparat sa citesti niste carti pentru ca asa ti-a recomandat cineva.
In concluzie, pentru mine, cel putin, a fost o experienta placuta sa-i urmaresc pe Andrei Plesu si pe Gabriel Liiceanu, fiind unul din rarele momente cand timp de 50 de minute n-am frecat telecomanda. Desi sunt convins ca emisiunea n-a facut nici pe departe rating-ul unor emisiuni de prost gust de la unele posturi comerciale, e bine totusi ca Televiziunea Nationala incearca sa joace un rol si in plan educational, eu zic ca nu strica.