Despre cei mulţi şi neştiuţi

Despre cei mulţi, al căror destin este să facă bine, dar fără a face valuri. Despre aceştia s-a discutat aseară in emisiunea celor doi scriitori, Pleşu şi Liiceanu.
Cei buni trebuie să existe într-o proporţie stabilită, în raport cu cei răi, sau este imposibil să cuantificam un astfel de raport? Ce procent de bine poate răscumpăra răul? Putem face şi o comparaţie cu cei ce fac bine şi rămân anonimi, şi cei care fac bine, dar nu scapă nicio ocazie sa facă publică binefacerea lor. O vom face la sfârsitul articolului.
Aşadar, cine sunt acei anonimi, acei neştiuţi care prin binele lor poartă lumea pe umerii lor, dar care rămân în umbră? Sunt acei oameni care renunţă la identitatea proprie, şi preferă să stea deoparte, pentru binele celor mulţi. Cei mai mulţi, majoritatea covârşitoare a celor ce aduc binele sunt oameni simpli, oameni ce nu sunt personalităţi publice, de aici şi apartenenţa lor la grupul celor mulţi şi neştiuţi.
De multe ori spunem „femeia din spatele bărbatului cutare”, dar există şi bărbaţi aflaţi în umbra unor femei puternice ce le asigură acestora pe tăcute succesul, ei sacrificându-l pe cel personal. Soldatul, eroul necunoscut, contribuie şi el, pe neştiute, la victoria unei bătălii, plătind preţul suprem, şi fără a fi vreodată ştiut.
Agricultorul, ţăranul ce lucrează câmpul, cel ce oferă hrana omenirii, pentru că nu trebuie să uităm că până acum un secol şi ceva agricultura era îndeletnicirea de bază pentru majoritatea oamenilor. Ei bine, acest ţăran agricultor este agentul supravieţuirii planetei, prin el întreaga omenire trăieşte.
Un alt tip de om ce aparţine celor mulţi ce asigură pe tăcute succesul altora este cel al dascălului. Începând de la cel care îţi pune pentru prima dată condeiul în mână, şi te învaţă tainele scrisului, până la cel care te definitivează ca om la Universitate, tipul dascălului rămâne şi el unul ce poartă pe braţele sale propăşirea celorlalţi.
Un tip de slujitor ar trebui să fie şi ministrul. Cel puţin etimologic, acesta s-ar traduce prin slujitor. Dar odată ajuns în postura de ministru, el îşi închipuie exact pe dos. Că ar trebui să i se cuvină, şi nu că el este cel care ar trebui să trudească pentru cei ce îi păstoreşte.
Că tot suntem pe internet, unul dintre anonimii de astăzi este anonimul de pe forumuri. De multe ori obraznic, acesta se ascunde în spatele unui pseudonim pentru a-şi jigni fie partenerii de discuţie, fie persoane publice, fie a ameninţa diverse personalităţi, şi toate astea la adăpostul unui anonimat ce îi permite aproape orice, ştiind că este foarte greu de identificat, şi că un eventual proces ar dura foarte mult.
Anonimii ultimelor decenii au mai fost şi agenţii secreţi, ai Securităţii în cazul nostru, care constituiau umbra celui pe care îl urmăreau, şi care îi întocmeau şi ceva dosare.
În totală antiteză cu cei mulţi care prin binele lor slujesc planeta din umbră sunt indivizi tip Gigi Becali. Aceia care fac acte de caritate numai pentru a-şi promova propria persoana, pentru a-şi cultiva personalitatea şi, de ce nu, pentru a mai spala din banii proveniţi din afaceri necurate.
Am încercat, pe cât posibil, să fac un rezumat propriu al întâlnirii de ieri dintre Pleşu şi Liiceanu de la TVR. Nu încerc în niciun caz să îi copiez pe cei doi filosofi, şi nici să le fur ideile. Încerc doar să comentez pe marginea ideilor lor şi să aduc, foarte puţin, câte o completare a spuselor lor.

Limba română. Cum vorbim?

Conţinutul unei emisiuni de acum câteva săptămâni cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu m-a inspirat şi determinat în acelaşi timp să scriu aceste rânduri.
Despre cum vorbim, aşadar. Cum ne alegem cuvintele, cum facem să nu greşim atunci când vorbim. Cum facem să nu cădem în penibil când vorbim, din cauza cuvintelor greşit alese, şi cum facem să nu pocim cuvintele?
Cu pocirea cuvintelor sunt responsabili liderii. De opinie, de partid, cei ce formează grupul oamenilor din viaţa publică. Faptul că am avut în perioada comunistă cuplul prezidenţial format din doi analfabeţi a făcut ca multe din greşelile lor de limbă să fie preluate şi încorporate în vocabular de către popor. Când vezi pe cineva la televizor, persoană cu ştaif, rostind niste cuvinte într-un anume fel, faci şi tu la fel. Astfel, CO2 a devenit codoi, iar dioxidul de carbon a devenit bioxid, că aşa avea tovarăsa de renume mondial chef să schimbe prefixele. Tot aşa, destule cuvinte şi-au schimbat accentul. Cuvântul prevedere şi-a mutat accentul pe prima silaba, la fel şi editor.
După părerea celor doi scriitori, pentru a vorbi corect limba e suficient să fi avut un învăţător bun in şcoala primară, cu alte cuvinte baza elementară să fie solidă.
Tot cei doi atrag atenţia asupra calofiliei, datorată obsesiei unora de a da expresiei o forma deosebita, împopoţonată. Aproape în acelaşi cadru încape şi categoria celor ce folosesc cuvinte înlocuitoare. Nu mai vedem un film, îl vizionăm; nu mai citim o carte: spunem pompos că am lecturat-o, iar când ajungem acasă nu intrăm în locuinţă, ci în rezidenţă.
Mulţi, pentru a se face plăcuţi, folosesc în exces diminutivele. Luaţi-vă facturica, auzi la magazin. Ţineţi mânuţele strânse pe lângă corp, îţi şopteşte suav asistenta atunci când îţi face EKG-ul sau „sunt şi eu drăguţ cu dvs” spunem atunci când vrem să obţinem ceva în plus de la cineva.
O gravă greşeală de limbă o facem când folosim incorect sensul verbului „a servi”. La restaurant, de exemplu. „Ce doriţi să serviţi?” te întreabă ospătarul. Uită că a servi înseamnă înainte de toate a da, nu a lua. Ori, tu la restaurant iei ceva, masa adică, nu dai, adică exact sarcina ospătarului.
O mare obsesie a mea în ce priveşte limba română constă in adăugarea unor neologisme fără rost. Dacă în cazul domeniului IT e mai greu să zicem şoarece in loc de mouse, numărătoare sau Abac în loc de computer, în alte domenii neologismele au pătruns fără logică, şi mult prea multe. Leadership, training, feedback, cool sunt cuvinte englezeşti care nu îşi au rostul la noi, ele şi altora ca ele găsindu-li-se uşor corespondenţi în română.
Stereotipii sunt o altă parte a vorbirii greşite în România. Cuvinte ca important, drăguţ, senzaţional, fenomenal au intrat în banal şi nu mai spun nimic atunci când sunt folosite.
O mare parte de vină pentru decăderea limbii unui popor o constituie regimurile totalitate. Comunismul de exemplu. Pleşu spune că limba rusă conţine 220000 de cuvinte în dicţionar. Pe timpul aparatului de stat sovietic in documentele oficiale precum şi în presa comunistă se foloseau maximum 1500! Acest lucru se cheamă limbă de lemn. La fel s-a întâmplat şi în Germania nazistă. Reducerea la minim a lexicului unei limbi conduce la limbajul de lemn.
O ultimă remarcă, tot de Liiceanu făcută: se vorbeşte cel mai puţin în popoarele unde se munceşte cel mai mult, punctează scriitorul. Şi noi ne văitam că vorbim cam mult. Ne-am prins acum cu ce efect.
P.S. În curând, un nou articol, pe o temă similară.